Sînt altfel. Vocile lor sună altfel, rostesc scurt, repezit, icnind ca după un efort groaznic care le consumă cea din urmă rezervă de energie. Au o părere despre orice şi mi-i închipui respirînd uşuraţi şi satisfăcuţi după fiecare intervenţie telefonică în emisiune. Dacă închid ochii aproape că le pot recompune cinematografic fiecare mişcare: mai întîi pînda din jurul telefonului, apoi minutele de aşteptare şi, în fine, momentul de glorie în care spun ce au de spus, repede, dintr-o suflare, aşteptînd apoi înfriguraţi să apară reacţia. De obicei tac, le mulţumesc pentru intervenţie şi trec mai departe. Sînt învinşi. Vocea lor spune asta şi-n fiecare cuvînt pe care-l rostesc se simte durerea loviturilor primite. Au în spate nostalgia vremurilor în care "statul ne dădea case, salarii şi pensii". Pentru ei nu există prezent, prezentul doare. Se refugiază în amintiri de demult retrăind "gloria" anilor de comunism ca şi cum ar evada în oniricul unei telenovele cu tovarăşi grijulii şi tovarăşe îndatoritoare. "Aveam de toate, domnule, să-mi spună mie cineva că murea de foame pe vremea lui Ceauşescu!". E o frază şablon auzită de o mie de ori. Ba nu- de mii de ori. Sînt mulţi. Maiştri, mineri, şoferi, sub-ingineri sau foşti activişti care-şi închipuiau cîndva că viaţa le-a rezervat un loc important în istorie (doar construiau o societate nouă, multilateral dezvoltată) cînd ceva fără înţeles şi fără legătură cu visul lor despre lume a venit şi a călcat totul în picioare. "Au distrus fabricile, au închis minele, au furat ei şi copiii lor şi acum stăm cu mîna întinsă la mila altora. Ruşine, domnule, ruşine!". Sînt furioşi. Le simt nodul în gît, înjurăturile abia reţinute, dorinţa de a lovi, fie şi numai cu ajutorul cuvintelor. Duşmanul lor e greu de conturat, are ceva din preşedinte şi premier, e cînd la putere, cînd în opoziţie, "e toată clasa politică, domnule,

ni