* Norman Manea, Întoarcerea huliganului, Editura Polirom, colecţia Fiction Ltd, 2003. De la apariţia, acum cinci luni, a ultimei cărţi semnate de Norman Manea, am tot aşteptat scandalul. Cu excepţia a trei cronici literare "la cald", a unor referiri grăbite, în alte contexte, a unor notiţe de presă şi a unor delimitări punctuale, discuţia despre Întoarcerea huliganului, "cea mai bună carte", cum o numeşte Matei Călinescu, a lui Norman Manea a fost amînată în România (dacă ne străduim să facem abstracţie de cîteva înveninări colorate ideologic ce pot fi citite pe Internet) atît de cronicarii literari cît şi de think tank-urile liberal şi conservator. Nu la fel au stat lucrurile în SUA, unde cartea a fost lansată simultan şi recenzată elogios în mai toate revistele importante. După scandalul provocat în 1992 de "bomba Eliade", devenită "bomba Manea", după semi-scandalul "Ravelstein" din 2000/2001, explicat în toate cheile posibile, mă aşteptam măcar la o repunere în chestiune a memoriilor ficţionalizate din Întoarcerea huliganului, ce reiau persoane/personaje ale ultimilor 50 de ani măcinate de vechi dileme, ambivalenţe constitutive, vini neexpiate, vinovăţii neasumate - memorii care, mai presus de toate, aduc în prim-plan un personaj-narator bîntuit de o căutare a identităţii personale ce nu poate lăsa indiferent pe nimeni. A fost însă o semi-tăcere, deşi mai cred (sper) că documentarea mea a scăpat ceva din vedere. Cineva spunea că întreaga operă a lui Norman Manea - de la Captivi (1970), Atrium (1974), Primele porţi (1975) şi Cartea fiului (1976) la Anii de ucenicie ai lui August Prostul (1979) sau Plicul negru (1986, 1996) - nu este decît o suită de "variante la un autoportret". Exagerînd puţin, dar şi (re)citindu-i cărţile în ordinea inversă scrierii lor regăsim în Întoarcerea huliganului nu doar majoritatea obsesiilor tematice şi livreşti ale scriitorului