Despre blanari, cojocari, tabacari sau argasitori se va mai vorbi, peste vreo 20 de ani, doar prin carti sau reviste. Pretuiti si invidiati pina pe la sfirsitul anului 1989, oamenii care fac parte din aceasta breasla se imputineaza pe zi ce trece. Dupa o viata intreaga de stat cu capul aplecat deasupra butoaielor pline cu tot felul de substante chimice, tabacarii nu apuca sa se bucure prea mult de anii de pensie. Daca traiesc pina la 60-70 de ani, se simt ca si cum l-ar fi apucat pe Dumnezeu de-un picior. Cu toate acestea, cine a apucat sa argaseasca o piele cu mina lui rar lasa deoparte acest mestesug. Au fost ani in care din asa o meserie se faceau bani frumosi. Blanarii si cojocarii cei mai priceputi erau cautati de oameni grei ai vremii, iar lucrurile care ieseau din mina lor erau purtate doar de doamne cu buzunarele doldora de bani. Dupa ceva mai bine de un deceniu trecut de la Revolutie, pot fi numarati pe degete cojocarii care au mai ramas prin judet. Comoara din atelierul lui Anton Dieac Anton Dieac este ultimul cojocar care a mai ramas pe toata Valea Tazlaului. Pina in urma cu vreo zece ani, toata suflarea satului Frumoasa din comuna Balcani stia unde sta. Acum, ca sa ii gasesti casa, trebuie sa bati mult si bine pe la portile oamenilor. "Ah, cojocarul! Dupa ce treceti peste pod, o luati a doua strada la dreapta", ne lamureste, intr-un tirziu, o batrina de prin partea locului. Trecem de pod, o luam pe cea de a doua strada la dreapta si ajungem, in sfirsit, la casa lui nea Anton Dieac. Ne pofteste in atelier ca si cum ne-ar invita in casa. Dupa citiva pasi aveam sa ne dam seama ca locul in care erau depozitate, in vrafuri, piei si blanuri de toate felurile asta si era pentru nea' Anton: casa lui. Un pat acoperit cu scoarte taranesti, citeva scaune din lemn si o masa. Nu mai mult. De multe ori, cind are mai mult de lucru, i se intimpla sa nu iasa din atelier c