În Ministerul Corupţiei nu lucrează nimeni. Dosit pe o stradă lăturalnică, n-are steaguri la ferestre şi nici poliţist la poartă. Pe uşa de la intrare e o inscripţie simplă, cu litere albe: INTRARE. Trebuie să fie şi o ieşire pe undeva, însă de obicei vizitatorii nu sînt interesaţi să mai plece. Şi asta pentru că, deşi clădirea e rece şi impersonală pe dinafară, înăuntru e chiar foarte plăcut. Fochistul invizibil îşi face treaba cum se cuvine (e firesc, e cel mai bine plătit fochist din lume şi-n afară de asta văr cu ministrul), iar pardoseala e acoperită cu un strat gros de pîslă de cea mai bună calitate, livrată de o firmă din Cipru care a dorit să rămînă anonimă. Mobila e şi ea extrem de confortabilă: chiar şi în anticamera unui biet director de direcţie poţi sta întins pe două-trei canapele de piele de marcă, luate fără licitaţie, într-o noapte fără lună. Pentru o instituţie de stat, locul arată puterea de a progresa a ţării noastre, ca şi hotărîrea cetăţenilor ei de a-i lăsa pe alţii să le facă treaba. Inclusiv aceea de a se îmbogăţi. Cei mai mulţi români vin cu probleme aici, aşa că n-au vreme să aprecieze confortul locului. Sînt oameni aplecaţi de spinare de greutatea genţilor cu acte; spre deosebire de alte culturi, corupţiei noastre îi plac hîrtiile. Îi place să lase urme. Ea nu e ca alte corupţii, cu ochii roşii de nesomn, cu degetele tremurînde şi privire piezişă, peste umăr. Corupţia noastră e relaxată. N-are nevoie de Propranolol şi nici de pansament gastric: ulcer fac doar procurorii neadaptaţi. Multă lume se întreabă dacă ministrul Corupţiei participă şi el la şedinţele de Guvern. Mulţi reporteri de televiziune sînt gata să jure că nu l-au văzut niciodată (ba unii chiar o fac, în fiecare seară). Alţii presupun că el trece pe acolo doar cînd apare vreo hotărîre care implică ministerul lui: vreo achiziţie de automobile de lux pentru Regia Dricuri