Cînd spun prietenilor mei de acasă, români ca şi mine, că România se află în cel mai favorabil moment din istoria ei, răspunsul este de obicei un hohot de rîs formidabil, dacă nu o privire indignată. În străinătate, lumea mă înţelege imediat, mai ales atunci cînd mă constitui în avocatul pledant al continuării extinderii europene la Turcia, Balcanii de Vest, Moldova şi Ucraina (ca şi cînd cea românească ar fi rezolvată - România nu mai e o problemă). Nemaifiind o problemă, România nu mai e nici subiect, decît pentru români, care sînt oricum aşa de narcisişti că pentru ei va fi întotdeauna singurul subiect. Dar bine, mi se spune acasă, sigur asta nu e normalitate, să stea dl Dâncu pe banii contribuabililor să facă din biografia ta document de partid, să ţipe Adrian Păunescu pe toate canalele, să se facă tratament de excepţie asasisnilor lui Gheorghe Ursu şi aşa mai departe. Incontestabil, dar chiar la vecinii noştri unde calitatea democraţiei e ceva mai bună (sau cel puţin aşa ni se pare nouă, că ungurii au o presă mai civilizată, că polonezii au oameni politici mai spălaţi, ce să mai zic de cehi care îl au pe Havel), deziluzia cu politica şi cu ce a produs democraţia e la fel de de mare ca la noi! Noi avem vreo 9% care au încredere în partide, media regională este 12%, în Parlament au încredere vreo 13, media regională este 14, la fel cu încrederea în tribunale şi mai toate instituţiile. Pînă şi la întrebarea dacă era mai bine sub comunism nu sîntem devianţi deloc. Plasamentul nostru exact pe media noii Europe arată că deziluzia cu funcţionarea democraţiei nu e un fenomen singular românesc, din motive probabil asemănătoare întreaga regiune e sastisită de funcţionarea democraţiei şi, fără să vrea să vină comunismul înapoi, a hotărît că era totuşi mai suportabil decît noua Europă europeană. Gloomy de tot, nu? Statisticile arată regiunea ca mergînd foarte bine,