E mai curînd părăsire de domiciliu decît divorţ. Poporul, în numele căruia şi pentru care se face politica, nu mai e prezent la întîlnire; politicienii nu-şi permit vorbe de ocară (deşi din tot ce fac şi din tot ce spun răzbate dispreţul), dar "ei" nu pierd ocazia să spună că îi detestă, ce proastă părere au despre caracterul şi apucăturile "lor", convinşi că doar lăcomia şi nesinceritatea domină treburile publice. Ceea ce e mai grav e că lehamitea a înlocuit ura. "Am vrut democraţie şi ne-am ales cu capitalism" se spune, context în care capitalismului i se atribuie toate păcatele înregistrate şi inventate de propaganda comunistă. Divorţul dintre public şi politică este motivat şi prin această prăpastie dintre binefacerile capitalismului de care se bucură cei puţini şi disfuncţiile democraţiei prăvălite peste cei mulţi. Cînd au ieşit în stradă, în 1989, oamenii au vrut să schimbe ceea ce exista şi au izbutit în pofida represiunii, a lipsei de organizare şi a absenţei unui proiect. Acum predomină convingerea că nimic nu poate fi schimbat, că reţelele de interese sînt mai puternice decît opoziţiile electorale, că interesele divergente ale populaţiei nu se mai pot coagula într-o opţiune consistentă. < p>

Nu e o consolare, dar, după căderea comunismului, democraţia reprezentativă a intrat pretutindeni (unde exista) în criză. Prezenţa la vot e slabă peste tot, chiar şi în Statele Unite, procesele demnitarilor acuzaţi de corupţie ocupă justiţia din democraţiile consolidate, presa apreciază oamenii politici după iscusinţa cu care mint, nu după puterea de a spune adevărul. Încercările de a reglementa relaţiile internaţionale, politice şi comerciale, sînt contestate pe stradă, de un număr din ce în ce mai mare de oameni, care au transformat ne-politica în anti-politică. Marile manifestaţii de la forurile mondiale (Seattle, Genova, Cancun) nu sînt doar un avertism