Spre deosebire de locuinţe, muzee, imobile de birouri, hoteluri sau teatre, spaţiul sacru nu este ceea ce s-ar numi o temă recurentă în revistele de arhitectură de prestigiu. Cînd şi cînd, apar referinţe la cîte un spaţiu de cult construit recent şi, la intervale destul de mari, un număr este dedicat integral acestei teme. Pentru arhitecţii contemporani de renume, arhitectura eclezială nu pare să aibă un prestigiu diferit de, să spunem, un program cultural cum ar fi o bibliotecă naţională, o mediatecă de mare amploare sau o universitate. Cu excepţia (ştim, totuşi, că nu singura, dar fără îndoială una dintre cele mai notabile) arhitectului de origine elveţiană Mario Botta, care în ultimii ani a construit spaţii de cult pentru diferite confesiuni şi care, întrebat o dată într-un interviu ce program de arhitectură şi-ar dori să proiecteze, a răspuns, surprinzător pentru mulţi, "o mănăstire", templul, ca spaţiu de cult generic, nu mai reprezintă un deziderat, o aspiraţie sau maxima împlinire a unui anume parcurs profesional. Tot o excepţie (genială) a fost şi Antoni Gaudí al cărui destin existenţial şi profesional a pivotat în jurul primei şi ultimei (dar nu singurei) lucrări a vieţii sale, catedrala Sagrada Familia din Barcelona, acolo unde îşi avea şi casa: casa-locuinţă, casa-atelier, casa-capelă, casa-şantier, casa-experiment. Dar probabil că o asemenea simbioză desăvîrşită nu-şi mai găseşte astăzi nici rostul, nici locul. Nu cunosc strategiile publicaţiilor de arhitectură, dar sincronizarea revistelor Techniques&Architecture şi AV Monografías în publicarea aproape simultană (aprilie, respectiv mai-iunie 2002) a unor numere dedicate integral spaţiului sacru, pare o coincidenţă fericită şi în acelaşi timp un bun pretext pentru a arunca o scurtă privire asupra unora dintre cele mai noi ipostaze ale spaţiului sacru. Pentru punctele de convergenţă dintre cele două