Lebensraum sau Spatiu vital de Israel Horovitz, spectacol selectat in Festivalul National de Teatru, pleaca de la un text agitatoric, cu o structura cinematografica si o substanta polemica, ce aminteste fatis de postexpresionismul politic german din anii ’30, dar si de teatrul de actiune (romanul, poezia, filmul actionist) din aceeasi Germanie la sfirsitul anilor ’60. Are teza, are viteza si demaraj, are o concizie surprinzatoare bazata pe tipologii nete si pe rasturnari coincidente, are un umor profund, deloc grosier, ci demantelind satiric cliseele fanteziilor noastre colective, de la obsesia Holocaustului la corectitudinea politica devenita noua utopie. Acum zece ani cred ca ne-ar fi iritat, suspectindu-i undeva, dedesupt, propaganda si avind inca tegumentul sensibil la orice soi de supraincalzire ideologica. Acum ne obliga sa ne explicam reactiile de adeziune calda ale celor tineri, si nu numai ale lor, si sa ne punem sincere si adinci intrebari asupra succesului unor asemenea texte in inscenari proaspete, cum e cea a Alexandrei Badea.

Iata de ce am ales acest spectacol, dintr-un lung sir de oferte festivaliere foarte amestecate, in care noaptea parea, cu mici exceptii, mai trepidanta decit seara, chiar daca spectacolul de la ora zece, din vreunul dintre cluburi sau teatre, nu dura mai mult de cincizeci de minute. L-am ales nu doar pentru ca el e emblematic pentru o anume disponibilitate „furioasa“ (in sensul revenirii la un soi de epistema si de estetica a „furiosilor“ italieni, englezi si germani din anii cincizeci-saizeci) a noului val de regizori tineri, ci si pentru ca insasi structura re-saracita a spectacolului vorbeste in mod sintetic despre contraoferta (nu vreau deloc sa folosesc aici termenul ambiguu de alternativa) unei miscari: trei actori care sint zeci de personaje, o scena goala, umpluta cu mari cutii cenusii, care vor deveni in buna