Editia incheiata duminica seara – a XIII-a – a Festivalului National de Teatru „I. L. Caragiale“ este, dincolo de posibile (ba chiar necesare) polemici, inca o palma data superstitiilor. Marturisesc ca am fost foarte sceptic fata de abilitatea organizatorilor de a duce la bun sfirsit o constructie deosebit de ambitioasa, nu atit pentru puterile lor, cit pentru vocatia sistemica a Romaniei actuale de a suporta atare incercari. Selectioner unic si director al Festivalului, Ludmila Patlanjoglu viseaza la marile modele tip Avignon si, la urma urmelor, nici nu face rau. Iata de ce a si respectat promisiunea facuta anul trecut de a oferi un statut nediscriminatoriu sectiunilor evenimentului (care a inglobat si trecutele off-uri – absurd, dar functional –, gratie puterii mioritice a paradoxului). Ba chiar a mai si inventat citeva, astfel ca au iesit vreo cinci la numar, inmultind spatiile de joc, conventionale ori nu, cu spatiile de eter ale TVR si SRR, in beneficiul a circa 50 de spectacole plus colocvii, ateliere, lansari de carte, de CD, expozitii foto si, ambitie mosita pe la varii curti si porti, editia a XXI-a a Congresului AICT cu tot cu presedinte (Ian Herbert), presedinte de onoare (John Elsom) si reprezentanti de pe toate continentele producatoare de arta teatrala.
Acum, sigur, depinde de unghiul in care te asezi si de modul in care privesti lucrurile, pentru a hotari daca evenimentul a fost o expresie (pe romaneste, nimeni nu o contesta!) a „dinamicii umane“ (termenul ii apartine lui David Esrig) sau doar o teribila „supa de duda“ (din terminologia lui Alexandru Dabija, nu despre festival – NB). Sigur ca abundenta de elemente a facut imposibila urmarirea integrala a Festivalului. Era mai buna lipsa unora dintre ele? Modelul Sibiu e aproape (sa notam insa coerenta si logica axiologica, evident in favoarea festivalului bucurestean), Festivalul de la Sf
