Si-de această dată, ţăranii au salvat România”. Cuvintele aparţin preşedintelui ales, re-ales şi re-re-ales al unei ţări aflate în tranziţie. Au salvat ţara de la ce? O fi fost război? O fi fost potop ori secetă? Cutremur? Revoluţie? Da’ de unde, bădie! A fost o kermesă de partid, instrumentată cum scrie la carte: cu tombole, mititei, premii, şantaje, Iorgovan, urne mobile şi focul veşnic viu al apocalipsei, întreţinut prin gurile multicrome ale televiziunilor. Şi a mai fost Mischie, acest triumf incontestabil al modelului „homo novus scornicestiensis”, împins în prim-plan de fierbinţeala evenimentelor istorice şi de lipsa de haz a unei populaţii incapabilă să-şi ducă până la capăt protestul.

Pentru că despre protest a fost vorba. Dacă aceiaşi români care în 1990 se călcau în picioare pentru a supralicita votul pentru Iliescu au ajuns să retrăiască scena luatului cu arcanul la armată din „Amintirile” lui Creangă, ceva-ceva s-a întâmplat în ţara asta. Şi nu cred că spre paguba democraţiei şi-a bunăstării din România. Votul nocturn pro-constituţie ar putea să fie ultimul dar făcut de-o populaţie ambetată de amor pentru Iliescu. De ce? Pentru că nici de data aceasta efectele nu vor fi cele aşteptate. În practică, noua Constituţie nici nu i-a făcut pe români mai fericiţi, nici nu le-a umplut buzunarul, iar după ce s-au risipit aburii beţiei de la referendumul-iarmaroc, au constatat că sunt la fel de trişti, de singuri şi de batjocoriţi.

Că şmecheriile propagandei prin televiziuni nu mai ţin, s-a văzut la Roman, unde boborul constituţional le-a arătat cameramanilor popoul amărăştean, un semn că nu se mai recunosc în realitatea pe dos ventilată prin tuburile catodice. La nici câteva zile, schizofrenia socială din România şi-a arătat chipul hidos: pe de-o parte, s-a votat pentru Europa, pe de alta, s-a scandat împotriva străinilor care-au adu