În micromonografia N. Steinhardt pe care am publicat-o în anul 2000 în colecţia “Canon” a Editurii Aula, la capitolul de repere bio-bibliografice, referindu-mă la cele două excluderi ale lui N. Steinhardt de la Revista Fundaţiilor Regale (din 1939 şi din 1947), afirmam la un moment dat: “În 1947 este din nou eliminat de la R.F.R. (se pare în urma unui denunţ al lui G. Călinescu)” (op. cit., p. 58). Într-o recenzie la micromonografia mea, apărută în nr. 648/7 ianuarie 2003 al revistei Adevărul literar şi artistic, d-l Daniel Cristea Enache îmi reproşa că nu am adus probe în acest sens. Într-o altă recenzie, publicată mai întîi în revista Renaşterea nr. 5/2003 şi apoi în Mişcarea literară nr. 1(5)/2003 (la care se referă şi tableta Cronicarului din nr. 42/2003 al României literare), d-l Ioan Pintea, răspunzîndu-i lui Daniel Cristea Enache, afirma că domnia sa se află în posesia unui manuscris care atestă această “samavolnicie” a lui G. Călinescu.
Înainte ca d-l Ioan Pintea, cunoscut discipol al lui N. Steinhardt, să-şi producă propriile probe, pot să ofer eu, nu una, ci două probe, ambele publicate. Prima este articolul intitulat “Parcă ar fi fost ieri” din volumul Escale în timp şi spaţiu al lui N. Steinhardt, volum apărut în 1987 la Editura Cartea Românească. Este un articol extrem de interesant, în care Steinhardt vorbeşte despre a doua etapă a colaborării sale la R.F.R. (1945-1947), de fapt despre ultimii ani ai apariţiei prestigioasei reviste, înainte ca ea să fie interzisă, ca şi despre destinul ulterior al redactorilor şi colaboratorilor săi. La un moment dat, N. Steinhardt scrie negru pe alb: “Ca toate plăsmuirile pămînteşti, seninul acelor zile şi cordialitatea acelor şedinţe au luat sfîrşit. Cărţile premiate n-au apucat a fi tipărite. Apoi, în toamna anului următor, ne-am zburătăcit cu toţii care încotro, după cum îi era firea şi i-a fost so
