Nu-mi luaţi, vă rog, în nume de rău faptul că nu sunt entuziasmată de intenţia de a-mi trimite săptămânal din manuscrisele cu poezii pe care le-aţi stocat de ani de zile. Temperaţi-vă acest impuls şi între timp îmbunătăţiţi-vă caligrafia şi ortografia. Nu este deloc amuzant să deduc şi să aproximez la nesfârşit ce aţi vrut să spuneţi. Semnele diacritice le puneţi pe sponci şi eronat. L-ul dvs. apare constant ca un C, C-ul ca un G, iar D-ul ca un P. Şi până să ajung cu bine la capătul versului, trece destulă apă pe Bega şi pe Dâmboviţa, lacrima se citeşte cacrima, iar Euridice apare ca Euripice. Transcriu cu fidelitate ceea ce văd pe pagină sub titlul Ars Poetica: „Pacă cîngâ mine,/ Pacă cîngâ noi/ Nu există un înger/ Pe umpe acel cîntec trist/ Pesprins ca un abur/ Pe pe buzele cui Orfeu/ La mormîntul cui Euripice”. Declaraţi convins că harul poeziei îl aveţi de mic copil, şi că numai din motive de destin nu l-aţi etalat până acum. Mai mult ca sigur că nimic nu v-ar clinti din convingerea că ceea ce scrieţi e de calitate. Mă încumet totuşi să vă rog să vă priviţi cu obiectivitate opera, să fiţi mai circumspect în aprecieri, şi să nu mai daţi vina nici pe destin şi nici pe Dumnezeu că versurile nu vă sunt deocamdată publicabile. (Vasile Puşcaşu, Tărâţa-Pârjol, Bacău.) * Eu, dacă ar fi după mine, dar bineînţeles că nu e, n-aş intitula poemul nici Plânset, nici Bocet, nici Jeluire/Jelanie, pentru că nu despre aşa ceva înţeleg că e vorba, ci despre cal alb, despre grifon şi despre delfin, puşi în situaţia de a bea ca pe apă nişte lacrimi şi nişte valuri, lacrimi mai preţioase ca pietrele preţioase şi valuri mai misterioase ca roua din ochii zânelor de mărgean, de rubine şi de smaragd. Şi iarăşi, dacă ar fi după mine, aş încheia poemul cu patru versuri mai devreme. Ba chiar l-aş elimina din context pe bătrânul ale cărui preferinţe sunt oricum discutabile, pentru că r