Celebra intervenţie maioresciană (din O cercetare critică...) în „cestiunea diminutivelor” rămîne actuală, în măsura în care semnalează o tensiune permanentă între tendinţele limbii (uşurinţa cu care în română se formează diminutive), universaliile comunicării (nevoia vorbitorilor de a-şi exprima afectivitatea) şi atitudinile culturale (diminutivele condamnate ca „decadenţă limbistică”, „forme de copii nevîrstnici”, „efeminare”, „spirit de miniatură”, „manie”, „ridicol” etc.). Inevitabile în „limbajul copilăresc” („baby talk”) şi în vorbirea familiară, afectiv-glumeaţă, diminutivele sînt în genere respinse de registrul înalt şi în bună măsură chiar de cel standard. În momentul de faţă, permisivitatea interferenţelor dintre registre pare să le fie favorabilă: multe posibilităţi de diminutivare sînt utilizate cu scop ironic şi depreciativ, iar unele forme se specializează chiar cu valori stilistic neutre; am comentat de curînd, în această rubrică, situaţia unor cuvinte precum mămici (= „tinere mame”), formă utilizată chiar şi în limbajul politic, sau iconiţe (engl. icons), din jargonul informatic. Se poate constata o anumită discrepanţă între situaţia din dicţionarele noastre generale, care înregistrează diminutive din limbajul popular, adesea ieşite din uz – şi uzul actual, care impune alte diminutive, specifice limbajului familiar orăşenesc. Absente din DEX, dar frecvente în textele actuale sînt, de exemplu, substantivele glumiţă şi animăluţ. Glumiţa este mai ales o glumă proastă; sensul depreciativ nu e inerent derivatului, dar apare ca dominant statistic: “atitudinea ministrului (...), facilă, cu glumiţe nesărate” (EZ = Evenimentul zilei, 3363, 2003, 3); „ce nu mi-a plăcut la poezia ta a fost desueta glumiţă cu Venus din Millo”; „poezioara de faţă a fost mai mult o glumiţă morbidă” (poezie.ro); „poate a încercat unu să-ţi facă o glumiţă, unele versiuni de Out