In polemici, una din modalitatile de a da replica este bagatelizarea adversarului, caruia ii retragi, in felul acesta, respectul acordat unui partener de dialog. (Procedeul aminteste cutuma medievala care nu permitea duelul decat inauntrul castei sociale inalte.) Bagatelizarea se obtine de obicei prin epitete insidioase, chiar prin recunoasterea, perfida, a unor calitati, dar prin evitarea discutiei reale: o ironie acru-tandra cu care te adresezi, fara sa asculti. Parafraza stilului caragialian aduce o victorie definitiva, pentru ca il arunca pe celalalt in derizoriu.
Am recunoscut aceste procedee si in notita referitoare la mine pe care Andrei Plesu o atarna la finalul articolului sau intitulat Vigilenta resentimentara. Urmarisem de mai multa vreme retorica lui Andrei Plesu, puterea sa de convingere, chiar daca textul mustea de subiectivism: un adevarat cantec de sirena. Inventia lexicala, remarcabila, acopera o mecanica a raspunsului. Intrucat nu se refera la nimic din cele spuse de Gabriel Liiceanu sau de mine(1), mi se pare normal sa il las mai departe pe Andrei Plesu, singur si aparent victorios, pe scena, ca totdeauna.
Cercul de la Paltinis versus Cenaclul de Luni
As fi trecut fireste cu vederea aceasta notita, daca nu as fi considerat necesar de mentionat polemica purtata de Andrei Plesu cu Cristian Moraru, replica la un articol al acestuia, intitulat "Modelul Cartarescu" versus "modelul Patapievici"(2). Cristian Moraru este universitarul american despre care directorul fondator al revistei Dilema spune: "ajuns in teritoriul libertatii la care jinduise, nu gaseste altceva mai bun de facut decat sa reinstituie in beneficiul fostei tarisoare, de la distanta si nesilit de nimeni, veghea ideologica, ora de dirigentie si, in definitiv, delatiunea. Omul are criterii de beton. Stie nu numai ce ii place lui, dar stie si ce trebuie sa ne placa n
