Printr-un accident fericit am trăit „o zi la Dublin” asemeni lui Leopold Bloom, eroul lui Joyce din Ulysse care pe sute de pagini se rătăceşte şi se regăseşte în capitala irlandeză. Voiaj iniţiatic, a cărei dimensiune puţini au făcut-o în secol. La Centrul Joyce mă opresc în faţa unei fraze înscrise pe zid: „Ce-aţi făcut în timpul primului război mondial? Am scris Ulysse” răspuns al geniului care a uitat lumea pentru a construi monumentul literaturii moderne. Despre eficacitatea artistică a dezangajării! De mult, citisem că marele istoric Curtius a scris celebra Istorie a literaturii latine în timpul Evului mediu pe vremea nazismului: oroarea afară, liniştea înăuntru. La Paris, sub Ocupaţia germană, o cercetătoare izolată, Hélène Leclerc, a realizat cea mai atentă anchetă despre scenografia barocă. Roland Barthes în timp ce Sorbona ardea în 68 îşi concepea cartea cea mai frivolă, Sistemul modei. În România, atîtea mari izolări, de la Noica şi Al George la Pleşu sau Liiceanu n-au creat opere ce rămîn interzise celor care se îmbată de actualitate? Cine judecă? Şi care-s criteriile? Fraza lui Joyce e expresia unui curaj. E de neuitat. Elogiu al pustnicului – artist pe vreme de ciumă.
Ajuns la Dublin, pentru a vedea Performances, ultima piesă a celebrului autor Brian Friel în care juca, în engleză, Ion Caramitru, descopăr întîi o expoziţie ce corespunde vizual spectacolului programat pentru seară. Expoziţie consacrată Scrisorilor în şcoala olandeză. Pe pereţi, discret luminate, tablouri, în special cu personaje feminine, care se concentrează toate în jurul motivului epistolar. Aici, prin efectul de acumulare, motivul, dincolo de geniul plastic al artiştilor, îşi revela puterea literară. Trecînd de la un tablou la altul, ochiul devine progresiv sensibil la varietatea posturilor, la diferenţa motivărilor. Totul se joacă în jurul scrisorii pe care unii o
