Aproape toate misticile, indiferent de religia si cultura din care s-au adapat, au innobilat suferinta. Suferinta e o scoala care il ridica pe om pe culmile desavarsirii, e o gara obligatorie in drumul evolutiei spirituale. Numai cel care invata exercitiul suferintei se poate bucura de fericire. Intre toate, crestinismul, mai ales Ortodoxia si Catolicismul, a cultivat o scoala a suferintei, cu efecte importante asupra existentei sociale, mai ales pana in epoca moderna, atunci cand impactul Bisericii in viata comunitatilor umane s-a diminuat. Modelul absolut este, desigur, Iisus Hristos, Cel rastignit pentru pacatele oamenilor, fara nici o vina. Secolul XX, care nu degeaba a fost numit secolul ideologiilor - ce adesea au dus la razboaie, la genocid si la gulaguri - a adus cu sine si mistificarile acestui fenomen. Mistificarea suferintei, deturnarea sensului ei. In numele suferintei care vindeca au fost comise o multime de abuzuri insa. Istoria consemneaza un caz infiorator in care un papa a fost informat despre dezvoltarea unei secte foarte periculoase, pe care apoi a incercat sa o lichideze. Dupa ce toate demersurile diplomatice au esuat, el a trimis o armata care sa ii treaca prin foc si sabie pe toti sectantii din orasul respectiv. Intrebat de conducatorul corpului de armata cum ii va deosebi pe sectanti de credinciosii fideli Bisericii Catolice, papa a replicat ca trebuie sa ii omoare pe toti, caci suferinta purifica, iar Dumnezeu ii va alege pe ai Sai. Aici s-a cuibarit o confuzie monstruoasa intre suferinta asumata de bunavoie, constient, si cea impusa sau conjuncturala, fortata de imprejurari. Aceasta din urma nu are nici un fel de valoare, caci tine de latura morbidului, a inutilitatii sau a prostiei. Este exemplul grupului de crestini filipinezi care se crucifica in fiecare an, pentru a pune in practica suferintele lui Iisus. Fireste ca Biserica nu poate fi d