Tensiunea ideala a culturii din care fac parte si artele – una dintre formele fundamentale de expresie ale acesteia – atinge valori inalte atunci cind cultura isi fixeaza un obiectiv si se considera a fi un instrument indispensabil pentru perfectionarea omenirii; atunci insa cind, din cauza unor mari infringeri istorice, cultura este obligata sa se retraga in sine, sa devina initiatica si ermetica, sa-si accentueze caracterul elitar, atunci tensiunea in mod fatal pierde din intensitate.
Trebuie, asadar, sa consideram perioade de inalta tensiune acele perioade care au avut ca protagonista o cultura care realiza proiecte de anvergura.
Daca am concepe realitatea cu ochii lui Gianbattista Vico, am vedea lumea intr-o continua miscare, trecind prin perioade de magie, fantezie si irationalitate, perioade de violenta, perioade de rece intelepciune, pentru a se reintoarce la punctul de plecare intr-o miscare fara sfirsit si fara scop care, de fapt, lasa omul in acelasi punct din care plecase.
Nu trebuie deci sa ne uimeasca faptul ca Vico nu a avut prozeliti in timpul vietii: era epoca in care Pietro Giannone angajase batalia sa impotriva jurisdictiilor si privilegiilor ecleziastice, era epoca – la distanta de citeva decenii – in care Antonio Genovesi incepea cursul sau de comert, in cadrul catedrei infiintate de Bartolomeo Intieri, prin care dorea sa declanseze procesul de exploatare a pamintului, care in acel timp constituia singura sursa de productie, fapt ce ar fi permis trecerea de la o agricultura de supravietuire la economia de piata, era epoca in care se desfasura pe toate fronturile o batalie pentru denuntarea si eliminarea superstitiilor, a privilegiilor, a structurilor irationale, perioada cind Pompeo Neri infiinta cadastrul in statul Milano, cind Scipione Maffei era in fruntea cruciadei pentru abolirea unor sarbatori religioase intilnind re