Zoltán Rostás, nascut la Odorheiu Secuiesc, este absolvent al Universitatii din Cluj. Este sociolog si seful Catedrei de Antropologie Culturala a Facultatii de Jurnalism din Bucuresti; a lucrat la radio si televiziune, a fost redactor al revistei bucurestene de limba maghiara A Hét. Este si cercetator la Institutul Roman de Istorie Recenta. In 2000, a publicat o carte de convorbiri cu H.H. Stahl, cu titlul Monografia ca utopie, in 2002 a aparut la Editura Polirom un alt volum de dialoguri dedicat Bucurestiului minoritatilor (Chipurile orasului), iar in 2003, Sala luminoasa. Primii monografisti ai Scolii gustiene, serie de interviuri cu supravietuitori ai primelor echipe, interbelice, de sociologi, parte a unui proiect mult mai larg de istorie orala a Scolii de la Bucuresti si a posteritatii sale.

La fel ca Smaranda Vultur, Zoltán Rostás e unul dintre cei mai tenace sustinatori ai istoriei orale ca mod de cunoastere a vietii sociale, trecute si prezente. Situat undeva la limita inselatoare dintre interviul jurnalistic si cel de istorie orala, dialogul cu domnul Rostás a-ncercat sa pastreze cele trei conditii ale acestuia din urma: mult timp, multa banda si putine intrebari.

Intrind, cumva, direct in miezul lucrurilor, v-as intreba cum de v-ati decis pentru sociologie, in acei ani ’70 in care era o stiinta mai mult decit marginala?

De iure, eu n-am facut sociologie, dar am picat in perioada buna a anilor comunismului – ’65-’70: tocmai atunci se descoperise (poate nu dintr-o data, totusi destul de brusc) ca sociologia nu e o stiinta imperialista si retrograda. La fel s-a-ntimplat si cu cibernetica, si cu genetica, care si ele fusesera repudiate – mai am niste dictionare de prin ’50 in care sint facute praf.

Am impresia ca-ntr-o vreme si psihologia era interzisa.

A, asta in anii ’80, dar nu psihologia, ci