Pe cit de important e in sine raportul de tara al Comisiei Europene asupra Romaniei, ca diagnostic obiectiv de etapa, pe atit de semnificativ a fost ce s-a intimplat inainte si dupa publicarea documentului, pe 5 noiembrie, ecourile continuind sa se faca auzite.

Data finalizarii rapoartelor anuale prin care „guvernul“ european evalueaza situatia statelor candidate la aderare era cunoscuta. Despre ce va contine raportul din acest an a inceput sa se vorbeasca insistent catre sfirsitul verii. Ministrul roman de Externe a anuntat atunci declansarea unui asalt final asupra cancelariilor occidentale pentru obtinerea unui diagnostic favorabil, astfel incit sa putem accelera negocierile de aderare si sa le putem finaliza in 2004. Tema a devenit de-a dreptul obsesiva in ultima luna, mai ales dupa ce premierul roman s-a prezentat la Bruxelles pentru a cistiga bunavointa liderilor europeni, prezentindu-le progresele inregistrate de tara noastra si angajindu-se solemn sa mai faca, in regim de mare urgenta, o serie de pasi reformisti obligatorii.

Raportul fiind un reper cu adevarat esential pentru atitudinea Uniunii fata de fiecare candidata la integrare, semnificatia lui a fost – totusi – exagerata, fetisizata, de parca n-ar fi fost vorba despre o radiografie „in mers“, in plin proces de aliniere la standardele comunitare, ci despre un scop in sine: sa obtinem, neaparat sa obtinem recunoasterea statutului de economie de piata! Pina la urma, cum se stie, Comisia Europeana a cedat la lobby-ul Bucurestiului; insa n-a acceptat sa acorde pur si simplu respectivul statut, ci a dat o subtila lectie implicita autoritatilor romanesti, diplomatica si paradoxala formulare din document – Romania poate fi considerata o economie de piata daca va continua reformele etc. – reusind sa fie in acelasi timp un puternic semnal de sustinere pentru integrare, dar si un averti