Poezia veselei mitologii
Daca gradele de rudenie ale ideilor, starilor, pornirilor ori poticnirilor omenesti functioneaza la fel cimotiilor care le-au dat numele, atunci sora nevestei fiului lui Gargantua, a bulimiei abundente-n teorie, totodata, dar si a educatiei de elita care altcumva nu poate fara de varul Dionysos sau de cumatrul Pan, gireaza exercitiile expansioniste ale Cumnatei lui Pantagruel, initiate de cuplul Silviu Purcarete-Helmut Stürmer prin coproductia care a reunit Compania „Silviu Purcarete“, din Franta, Teatrul Maghiar de Stat din Cluj si Teatrul „Radu Stanca“ din Sibiu. Daca lui Hieronimus Bosch i-ar fi ars mai mult de enciclopedicul ris al chiolhanurilor cavaleresti ale nepotului Gargamelei decit de oglinda zimbetului sardonic, asezata in fata unui Ev Mediu la fel de greu ingurgitabil ca toate timpurile, s-ar fi chemat, pe semne, scenograful acestei povesti, de acum, a lui Purcarete.
Cheia subterana, parasindu-l discret pe Rabelais in pofida vizualului expansiv, e nu rostul ori sorgintea pantagruelismului (de ce nu s-o fi zicind „gargantuelism“, cum, cred, mai cuvenit ar fi?), cit instrumentele realitatii ambientale mitului. Desi vedem fapte, ploaia de instrumente ale artei culinare care a luat-o razna din toate partile e intelesul, poanta. Tacimurile sint nascatoare de ritm (pentru mesele necesare?…) si vin ba din cerurile zeilor care i-or fi facut, pesemne, pe oameni dupa chipul, asemanarea si metehnele lor, ba din insusi miezul creatiei, autopsiata sub o enorma pilnie-reflector, tacimuri extrase, cum altfel, daca nu cu lopata. Doar ca numai din perisabil se mai extrag si modalitatile de sustinere a ritmului, „tacimurile“ muzicale: saxul de aur, violoncelul si vioara. E momentul transcendentei, daca nu ma insel.
E momentul sugerarii treimii: Yorik-Gargantua-Dionysos. Nimic nu mai poate fi vulgar de acum.
