M-au intrigat (sau, după caz, dezamăgit, şocat, scârbit) pretenţiile unor contemporani ai mei de-a accede la înalte funcţii pentru a-şi pune în valoare patriotismul. Nu dau doi bani pe dragostea de ţară a celor sătui. Cu atât mai puţin a îmbuibaţilor. Patriotismul nu poate fi condiţionat de grosimea osânzei de pe ceafă. Logica lui „îmi iubesc patria numai dac-o pot călări şi dacă mă pot înfrupta cu nesaţ din bietul ei trup” funcţionează, ce e drept, la perfecţie. Aşa se explică de ce sentimentul patriotic a ajuns în România marfă ruşinoasă. Termeni precum „patriotism civic” ori „comunitate de idei” sunt la noi lucruri de ocară: aici, la Porţile Orientului, trebuie să rosteşti cu voce tremurată numele lui Ştefan sau Mircea, al „Crăişorului” Iancu, al lui Decebal sau al altor embleme ale neamului pentru a fi luat în seamă.

Eternul caz Vadim, preşul de care iliescienii s-au folosit ani de zile pentru a-şi compromite adversarii, ridică o problemă de principiu vizând legitimitatea puterii de azi. Oare de ce vor toţi aceşti indivizi să ne conducă? Ce resorturi intime îi împing spre vârful piramidei? S-or fi născut cu o căiţă în frunte şi n-am aflat noi? Or fi având un pact cu Istoria? Din câte-mi dau seama, poţi face bine pentru ţară de la absolut orice nivel social. Poţi fi un bun sculer-matriţer, poţi fi un bun profesor ori măturător. De ce e nevoie s-ajungi şef pentru a putea să-ţi exprimi („plenar”, cum ziceau activiştii) ataşamentul faţă de ţară?

Situaţia e grotescă, pentru că rareori am văzut o mai bună materie primă de slugoi decât la şleahta de indivizi hipertrofiaţi ce-şi închipuie că au în mâini destinul ţării. Parcurgeţi puţin biografia lui Iliescu, să zicem anii cincizeci şi şaizeci, şi veţi fi uluiţi în ce situaţii jenante s-a complăcut individul. Răsfoiţi ziarele din anii nouăzeci şi veţi vedea ce umil, ce „disciplinat”, ce resp