Încă de pe vremea când frecventa ceanaclul condus de Mircea Cărtărescu, solitar şi fără a se integra vreunui grup, Iulian Tănase scria în răspăr cu toată lumea. Volumele de poezie pe care le-a publicat ulterior, Îngerotica (1999), Poeme pentru orice eventualitate (2000) şi Iubitafizica (2002), nu sunt doar singulare în raport cu trendul, dar şi foarte diferite între ele. Creaţia lui Iulian Tănase este un material excelent pentru cei interesaţi în a identifica şi reconstitui traseul unui poet. Dincolo de livrescul afişat vizibil şi de simpatia pentru un scriitor sau altul (în Iubitafizica există un adevărat inventar amoros), remarcabil este faptul că Iulian Tănase rămâne totuşi recognoscibil în fiecare vers. Pentru că iubeşte şi trăieşte intens literatura, aproape organic aş zice, literatura este pentru el un continuu exerciţiu de admiraţie, sensibilitatea lui creatoare asumându-şi rolul (ingrat şi de nerecomandat pentru cei cu prejudecăţi literare) de cutie de rezonanţă. Iulian Tănase este tipul clasic de autor postmodern care-şi asimilează predecesorii afini şi nu-şi acoperă ipocrit urmele, mânat vanitos de demonul originalităţii în toate sensurile.

Printr-o întâmplare fericită, Iulian Tănase l-a cunoscut pe Gellu Naum şi i-a fost chiar apropiat, iar întânirea cu el nu a rămas fără urmări literare, şi chiar mai mult decât atât („Rude conştiente noi suntem / ne recunoaştem abia după ce plecăm / schimbăm cuvinte într-o tăcere indiscutabilă / ne visăm unul pe celălalt ne chemăm / folosim invocaţii şi intonaţii // Eu îi spun tatăl meu obiectiv / fiu subconştient el mă numeşte”). În Iubitafizica, de pildă, Zenobia este una dintre fascinantele şi misterioasele iubite imaginare. După moartea bătrânului lup suprarealist, tânărul lui prieten a editat un volum colectiv bilingv, Pentru/For Gellu Naum cu poeme de despărţire scrise de cei apropiaţi şi, împreună