Am dorit odată să mă coafez interbelic, ceea ce, în limbajul de specialitate, am aflat că se numeşte “a-ţi face cute”. Există, într-adevăr, un aer comun al doamnelor dintre războaie, dat de părul tuns relativ scurt şi modelat într-un soi de onduleuri speciale. Am apelat la coafeza mea de mare încredere şi, arătîndu-i cîteva fotografii din epocă, am rugat-o să le imite. Doamna Marica n-a stat să contemple prea mult pozele, căci ştia perfect despre ce-i vorba: “A, doriţi cute, a zis! Pentru asta mi-ar trebui nişte clame care se foloseau cîndva (şi-a împletit degetele de la mîini, ca dinţii unui fermoar, ca să-mi arate cum erau), dar o să ne descurcăm şi fără.” N-a avut nevoie de nici cinci minute ca să-mi aranjeze părul ud, cu mîna liberă, fără fixativ şi fără vreun alt ajutor, apoi, uscîndu-l cu grijă, m-a rugat să-i privesc opera. Era, într-adevăr, exact ceea ce-i cerusem. “Au avantajul că ţin destul de bine”, a mai adăugat mulţumită. Îi urmărisem cu mare atenţie mişcările şi, în marea mea inocenţă într-ale coafatului, am fost convinsă că voi putea să o imit şi să-mi fac de una singură cutele interbelice. Cu primul prilej am încercat deci să-i repet mişcările, dar n-am reuşit decît să mă ciufulesc şi să creez un soi de pieptănătură postmodernistă. M-am încăpăţînat şi mi-am făcut rost de clamele cu pricina, repetînd apoi încercarea. De data aceasta, după ce mi-am torturat timp ce o oră părul, făcînd, desfăcînd şi refăcînd cută de cută, a ieşit ceva mulţumitor pentru mine (prin comparaţie cu precedenta încercare), dar faţă de care cei din jur aveau doar un zîmbet blînd, cum ai la neizbînzile unor oameni pe care nu ai motiv să-i mîhneşti.

Mă gîndesc adesea la acest episod atunci cînd mă lovesc de prejudecata că a scrie este o operaţie simplă, la îndemîna oricui a învăţat literele alfabetului. Dacă semenii noştri sînt dispuşi să creadă destul de uşor că