O parodie a ritualului vieţii zilnice

Teatrul lui Matei Vişniec, judecat ca text, s-a clasicizat surprinzător de rapid. El nu mai poate provoca un scandal artistic, de genul celui declanşat cândva de dramaturgia lui Ionescu sau a lui Beckett.

Piesele lui Matei Vişniec sunt bizare, inclasificabile, ca textele celor mai nonconformişti şi sfidători scriitori (onirici, suprarealişti, adepţi ai literaturii absurdului ş. a. m. d.). Şi totuşi, ele nu se înfăţişează ca un act de nesupunere sau provocare. Se desfăşoară în faţa cititorilor calm, civilizat. Este ca şi cum o muzică demonică ar fi interpretată la pian, într-un salon, de un muzician sobru şi respectuos faţă de asistenţă, îmbrăcat în frac.

Atitudinea distinsă şi uşor blazată poate fi considerată o marcă a postmodernismului, în măsura în care postmodernismul reprezintă o clasicizare (prin antologare, glosare, parafrazare) a literaturii moderne. Dar chiar dacă n-ar fi existat, postmodernismul ar fi fost inventat de Matei Vişniec, ca mijlocul lui de exprimare cel mai convenabil. Scriitorul este politicos şi distant faţă de viaţă, faţă de literatură şi faţă de propriul său scris. El îşi cucereşte cititorii printr-o retorică elegantă, practicată cu sentimentul inutilităţii ei.

Unele dintre piesele lui Matei Vişniec sunt parabole. Altele însă nu semnifică ceva anume. Practic, ele nu au acţiune, dar personajele lor fac mereu ceva important. Discută cu gravitate, într-un stil ceremonios, chiar dacă discuţia nu duce la nici o concluzie utilizabilă în viaţa de fiecare zi, frecventează instituţii care inspiră respect, chiar dacă sunt fictive (fictive în spaţiul ficţiunii), fac investigaţii meticuloase, chiar şi fără să existe un obiect al investigaţiilor. Este o lume textuală, o construcţie de cuvinte, o parodie tacticoasă a ritualului vieţii zilnice. @N_