Nu e tocmai uşor să-ţi formezi, consultînd mai multe gramatici româneşti, o idee limpede despre forma accentuată de dativ a pronumelui reflexiv. În tratate şi manuale diferite este indicată uneori forma sie, alteori sieşi, adesea ambele („îşi spune sie / sieşi”), într-o ordine despre care nu este foarte clar dacă reflectă intenţia normativă a autorilor sau mai curînd constatarea unor tendinţe ale uzului. În Gramatica pentru toţi (ed. a II-a, 1997, p. 168), Mioara Avram îşi manifestă preferinţa pentru sie: „Formele accentuate de dativ sînt puţin întrebuinţate în limba contemporană, ceea ce explică ezitările cu privire la forma corectă sie (alături de care se întîlnesc uneori variantele învechite şie, sieşi sau şieşi)”. Într-o lucrare similară, Gramatica limbii române (1997), Dumitru Irimia cuprinde doar forma şie (ilustrată prin citate din Eminescu). În Gramatica limbii române („Gramatica Academiei”) din 1966 erau înregistrate ca forme standard atît sie, cît şi sieşi (şie şi şieşi fiind considerate învechite). Între gramatici apar deci diferenţe notabile în aprecierea şi recomandarea formelor; nu altfel stau lucrurile în dicţionare. În DEX sînt incluse, ca forme egal îndreptăţite, şie şi sieşi (nu însă sie). E drept că puţini se gîndesc să caute într-un dicţionar explicativ asemenea forme; un instrument de verificare gramaticală, ca DOOM, cuprinde în schimb pe sie şi pe sieşi (nu şi pe şie), cu articolul principal consacrat lui sieşi.
Raritatea în uz a reflexivelor accentuate se explică prin existenţa unor construcţii echivalente, cu pronumele personal, eventual însoţit de adjectivul de întărire, observate deja de I. Heliade Rădulescu, la 1828: lui însuşi, ei însăşi, descrise şi de Al. Philippide, în 1897: „Mai rar decît sine se întrebuinţează şie (ori mai bine sie şi sieş) şi se înlocuieşte şi el de obicei prin lui” (p. 242).
Dacă în
