Este aproape de neînţeles cum un poet „tradiţionalist” la G. Călinescu şi „avangardist” cu acte (de creaţie) în regulă la revistele Integral şi unu, simbolist şi neoclasic cu arvună foiletonistică (Noi, simboliştii şi Spre clasicismul cel nou) sau „expresionist à la Kokoschka” în viziunea lui Ov. S. Crohmălniceanu, s-a putut pierde, ca „zeama cea bună” a harbuzului bine copt, printre crăpăturile unor valorificări artistice lacunare. Benjamin (Wechsler) Fundoianu, „nepreţuit pentru că e necunoscut” – cum just îşi începe Mircea Martin monografia –, se naşte la 14 noiembrie 1898 la Iaşi şi moare în 1944, gazat la Auschwitz. Precoce şi bine înarmat cu informaţii culturale de substanţă, „cutezătorul Veniamin” – nume dat de Gala Galaction protejatului său – porneşte o insurecţie juvenilă împotriva tuturor clişeelor pe care vrea să le cureţe „de zgura unanimei înţelegeri”. Deşi debutul său poetic în revista ieşeană Valuri (1914), precum şi primul volum intitulat, biblic, Tăgăduinţa lui Petru (1918) rămîn fără ecou, Fundoianu continuă să facă risipă (şi paradă) de idei literare şi teme diverse în reviste ca : Rampa, Adevărul literar şi artistic, Contimporanul, Sburătorul literar etc.. Negativist cu hrană piezişă din spiritul de frondă personal şi din ebuliţia polemică a epocii în căutare disperată de „diferenţieri”, Fundoianu publică în 1922 Imagini şi cărţi din Franţa. În stilul său agresiv, juvenil arogant, pe care E. Lovinescu îl ironizează cu eleganţă, observînd că „ferocele” colaborator oficiază „ca şi cum zarafi ancestrali i-ar fi lăsat moştenire o balanţă ideală”, insurgentul scrie o prefaţă incendiară. Dintr-o singură trăsătură de condei (vai, cît de neinspirată !) anexează şi aserveşte întreaga literatură română celei franceze, nu doar citită şi înţeleasă de el, ci şi ... „trăită”. Această „colonizare” fermă, cu sacrificări de genii şi aboliri arhetipale, echi