Ca sociolog de formatie, ati ajuns la istoria orala pe cai oarecum ocolite.
Intotdeauna, dar mai ales in anii ’80, am avut din ce in ce mai multe nemultumiri legate de cercetarea stiintifica in sociologie; mi-am dat seama ca aceasta perspectiva de delimitarea stricta a stiintelor – de aici pina aici e istorie, de aici pina aici e sociologie sau antropologie sau teoria literaturii – e eronata. Exista o singura viata sociala: astazi e prezentul, ieri e trecutul, istoria. Trebuie integrat totul, chiar daca e o utopie (ca si monografia gustiana!). Apoi mai e o chestiune: ce e o sociologie obiectiva, o istorie obiectiva? Asa ceva nu poate fi. Si sigur, cind cineva ajunge sa-si puna astfel de intrebari, gaseste o multime de argumente pentru asta. Imi aduc aminte un interviu cu un istoric englez reputat care spunea: „O istorie a Angliei nu exista, exista o istorie a Angliei scrisa de mine, deci a mea, o alta a nu-stiu-cui...“.
Nu e o Istorie, sint istorii.
Istorii si istorii, istorii mari si mici. O multime de istorii. Spre deosebire de ele, istoria orala nu reprezinta numai trecutul, ci si prezentul. Unii cred ca sint istoric al Bucurestiului (sau al sociologiei). Nici vorba! Am facut, in anii ’80, o seama de interviuri cu niste domni si doamne, care si-au spus povestea construindu-si propria identitate si facind recurs la istorie. Daca citeste cineva aceste interviuri, ar trebui sa se-ntrebe cit de multe trimiteri la prezent au facut acesti oameni si, daca n-au facut, de ce nu? Cu toate omisiunile lor, ei nu vorbesc numai despre trecutul Bucurestiului, ci si despre un prezent al lui, din acei ani ’80, cind, in oricit de bune relatii am fi fost, nu puteau spune orice. Refugiul in trecut nu era gratuit.
Spuneati totusi, in prefata cartii de dialoguri cu participanti la primele campanii gustiene (Sala luminoasa), ca acele c
