Cel putin un lucru nu lipseste cu certitudine din ultimul film al lui Mircea Daneliuc: anvergura provocarii. Desi inventivitatea fabulatorie a regizorului-scriitor e relativ saraca si oarecum schematica, atuului tematic si formal care e din start alegoria mascaradei enorme, atribuite de la titlu Romaniei de azi, i se adauga citeva atuuri de parcurs. Impresioneaza pe alocuri verva figurativa umoral-cosmaresca, in inchipuirea de scene aleatorii, in compunerea de replici cu poante uneori eficiente si, mai ales, impune aptitudinea castingului, cu un mare numar de actori cunoscuti, mai putin cunoscuti sau necunoscuti, episodic excelenti: de la Cecilia Barbora (probabil la rolul vietii sale in cinema) si Horatiu Malaele (inepuizabil) pina la recuperatii Florina Cercel si Radu Panamarenco sau neprofesionistul de culoare Rafael Malonga – clou-ul umoristic al filmului. Si nu se poate sa nu inscriem in acelasi alineat introductiv numele realizatorului imaginii operatoricesti, Calin Ghibu, cautionind cu arta sa harababura care a devenit cinema-ul lui Mircea Daneliuc, dupa atit de persiflatul de el, in film si proza, an 1989.
Ceea ce mineaza insa, tot din capul locului si pe intreg parcursul, constructia textual-imagistica si arlechina intitulata si subintitulata Ambasadori, cautam patrie. Allegro allarmato nu e, cum ne-am astepta, o dezordine structurala in linia deconstructiei postmoderne a discursului.
E o degringolada schizoida, in sensul profesionist al termenilor si, in ultima instanta, un divort de cinema, mai mult sau mai putin deliberat. Prefigurat si presimtit cu mult timp inainte ca el sa fie probabil ori iminent, divortul pare faptuit unilateral prin acest ultim film, desi cei doi – Daneliuc si cinema-ul – continua sa coabiteze sporadic. M-am temut de asta din momentul cind pe atunci foarte tinarul regizor a fost intr-un fel fortat, prin perfidiil
