Se intimpla in anii ’90. O multinationala a dulciurilor scotea pe piata un nou produs pentru copii. Lucram si eu la campania de lansare. Tincii – ni se trasau directivele strategice – trebuiau nu numai cuceriti prin gustul nemaipomenit al dulciurilor, ci de-a dreptul „fidelizati“, facuti adica sa fie dependenti de marca respectiva, prin anumite trucuri ce nu au direct de-a face cu calitatea produsului. Surprize ascunse-n ambalaj, jocuri, revistute, fan-cluburi, desanturi promotionale in scoli..., mai totul era prevazut ca la carte. Mai urma sa umplem toate aceste forme cu un continut, cu un „concept“, cu o poveste de trezit interesul copiilor.
M-am numarat printre cei care au pledat pentru varianta instructiva: jocurile vor avea toate cite un tilc, surprizele vor putea constitui colectii tematice pe diverse teme – plante sau animale exotice, descoperiri sau inventii, trucuri de boyscout sau de amator chimist, explorari geografice, arheologice sau altele asemenea... Bineinteles, totul prezentat in mod agreabil, jucaus si cu un inevitabil racord la valorile marcii si ale produsului...
Erau insa si cei care sustineau o optiune pur hedonista. Gata cu chinurile invatatului, ale dadacelii, ale scolii – descriau adversarii nostri varianta lor de „filozofie“ a sugiucului –; atunci cind degusti dulcele, uiti de toate constringerile de tip educativ... Si parca se auzea in aer corul de copii rockangii: We don’t need no education... Gata, copiii au suferit destul! Destul au vrut toti sa le vire pe git carte cit nu pot duce, le-au trimis mesaje moralizatoare, constringatoare, inhibitoare... Acum e libertate, e democratie, e liberalism! Am scapat de Ceausescu, putem asadar sa ii eliberam si pe cei mici de marele stres al Scolii. Sa-i lasam sa zburde. Noi le vom oferi cea mai tentanta optiune: savurezi si te distrezi...
Oamenii de marketing din tabara cli
