Chemarea numelui

Prefaţa lui Mircea Martin la antologia de autor Ochii tăcerii a lui Cezar Baltag (1939-1997), apărută în colecţia „Biblioteca pentru toţi”, în 1996 - pătrunzătoare, elevată, angoasant de completă - nu mai lasă, parcă, nimic de spus altui comentator! Criticul găseşte că un distih din culegerea Vis planetar, 1964, „Cântând îşi deschidea poetul / hotarele destinului” : „va căpăta retrospectiv o valoare paradigmatică. «Cântecul» nu e aici doar o potenţare a biografiei, ci o cale de acces în misterele fundamentale ale existenţei şi, implicit, ale Creaţiei. Poezia lui Cezar Baltag este una turmentată de întrebări şi de idei, obsedată de rosturile lumii şi de solitudinea esenţială a omului. O poezie de aspect teleologic, încă vagă şi puţin convingătoare la începuturi, dar crescând în acuitate existenţială pe măsura descoperirii sau regăsirii de sine a poetului însuşi”.

Titlul Ochii tăcerii pare o invitaţie adresată cititorului să scruteze „mut” lumea poeziei. Din şirul expresivelor titluri ale volumelor sale de prin ani, le las de-o parte pe primele două („Comuna de aur”, 1960, şi „Vis planetar”, 1964) şi le amintesc pe următoarele sub forma unui autentic catren, ca într-o odă în metru antic :

Răsfrângeri, Monada, Odihnă în ţipăt,

şah orb, Madona din dud, Unicorn în oglindă,

Dialog la mal, Euridice şi umbra,

Chemarea numelui...

Primele două poeme reţinute din Răsfrângeri (1966) deschid spre obsesii fundamentale ale autorului ; Ceasornicul ritmează suav alcătuirea Fiinţei din non-existent : „Trece Nimeni visător, / blond şi înmărmuritor, / printr-un veşnic şir de numeni / la acelaşi numitor.” În versul al treilea, trebuie citit numeni în loc de nimeni – aşa cum apare în strofa penultimă (Cf. DEX, p. 703 : numen, „lucru în sine, cunoscut numai prin ra