Dacă urmărim rubricile de „noutăţi” ale presei revistelor literare şi vitrinele librăriilor, s-ar putea spune că la noi producţia de carte este înfloritoare. Dar imediat se pun două întrebări: ce fel de carte? şi cum şi cine asigură condiţiile materiale? În primul rând, să precizăm că apare destul de multă literatură proastă, aşa-zisa „literatură de consum”, care se bucură, după cum se pare, şi de cel mai mare succes, aducând profituri, uneori substanţiale, editorilor. În privinţa volumelor de poezie, proză, critică şi istorie literară ale scriitorilor consacraţi şi ale debutanţilor de talent, situaţia stă cu totul altfel. Sunt unii, în orice caz, nu prea numeroşi, care fac sacrificiul să-şi publice plachetele, romanele, în regie proprie, suportând întreaga cheltuială. Dar majoritatea nu au această posibilitate şi se străduiesc să ajungă pe listele de subvenţii ale Ministerului Culturii, în speranţa că sumele respective le vor asigura apariţia. Speranţă deşartă, pentru că subvenţiile se micşorează de la an la an (fără să ţină seama de inflaţie) şi se mai împart şi în mod inechitabil. Pentru un volum de circa 300 de pagini, unuia i se acordă 60 de milioane, iar altora, celor mai mulţi, câte 10 milioane. Vorbesc despre anul 2003. În această situaţie, editorul nu poate începe lucrul, banii alocaţi neacoperind nici măcar culegerea şi regia. Rămâne la latitudinea autorului: să renunţe sau să găsească singur alte surse de finanţare (sponsorizări) şi nu o dată, buzunarul propriu. Se spune probabil că nimeni nu te obligă să publici. Dacă îţi convin condiţiile propuse, bine, dacă nu, nu. Şi până la un punct lucrul e cinstit: costurile tipografice şi hârtia sunt scumpe, difuzarea nu prea mai există, iar lumea e aşa de săracă, încât nu mai cumpără cărţi. Pe cei cu bani mulţi nu-i interesează cultura, iar cei care au nevoie de ea (elevi, studenţi, profesori, critici şi ist