Îngerii domnului Pleşu
Faţă de intelectualul occidental, cel român ar avea - într-o posibilă analiză statistică - un avantaj şi două handicapuri. La capitolul literatură, românii stau mai bine decît occidentalii şi se pot impune cu eleganţă într-o discuţie pe temă, în schimb cultura muzicală şi cea teologică, firesc asimilate de orice ins trecut prin şcoală în vestul Europei sînt, la noi, aproape inexistente. Dacă incultura muzicală e îndeobşte ascunsă, cu un sentiment de jenă, incultura religioasă nu face pe nimeni să roşească. Raportarea la religie se face azi, în urma celor cincizeci de ani de abstinenţă, prin atitudini exagerate: unii ţin să-şi arate credinţa printr-o gestică forţată (cruci ample, în autobuze, la trecerea prin dreptul unei biserici), alţii continuă să creadă că orice discuţie pe teme religioase ţine de ceea ce înainte se numea “misticism dubios”. Pe acest fond, publicarea unei cărţi de angelologie (Andrei Pleşu, Despre îngeri, Humanitas, 2003) devine un adevărat act de curaj. Căci pe lîngă riscul de a aborda un subiect atît de delicat, risc pe care şi-l asumă angelologii de pretutindeni, apare, la noi, şi problema destinatarului.
Cui se adresează aşadar această carte ? O spune chiar autorul, într-un Cuvînt înainte în care sinceritatea absolută înlocuieşte strategiile persuasive folosite de obicei în asemenea pagini. Cartea este scrisă pentru un cititor de azi, oricît de sceptic şi de neiniţiat în domeniu, dar care “a păstrat un rest de curiozitate şi onestitate intelectuală”. Se poate adăuga că, indiferent dacă credem sau nu în îngeri, indiferent dacă sîntem sau nu curioşi să le descoperim “urmele”, avem cu toţii o imagine a lor, pe zi ce trece mai clişeizată şi mai deformată, tip reclamă. Împotriva acestei imagini roz, vesele, a îngerului-amoraş, a îngerului-talisman-bun-la-toate stă o întreagă litera
