Circe

de Julio Cortázar

De acum nu trebuie să-i mai pese, dar de data asta l-a durut coincidenţa crâmpeielor de bârfă, chipul servil al Maicii Celeste povestindu-i mătuşii Bebé, neîncrezătoarea stinghereală din gestul tatălui său. Mai întâi a fost vecina din casa cu etaje, felu-i bovin de a întoarce încet capul, rumegând cu desfătare cuvintele de parc-ar fi fost iarbă. Şi mai era şi fata de la farmacie – „nu c-aş crede aşa ceva, dar dac-ar fi adevărat, ce îngrozitor!” – ba chiar şi don Emilio, întotdeauna discret asemeni creioanelor şi carnetelor lui cu coperte de vinilin. Toţi vorbeau de Delia Mañara cu un rest de pudoare, nefiind deloc siguri că putea fi adevărat, dar în cugetul lui Mario îşi croia drum cu îndârjire o pală de furie urcându-i-se la cap. Brusc şi-a urât familia într-o zadarnică izbucnire de independenţă. Nu i-a iubit niciodată, doar sângele şi teama de a fi singur îl legau de maică-sa şi de fraţi. Cu vecinii a fost direct şi brutal, pe don Emilio l-a înjurat de mama focului prima oară când comentariile s-au repetat. Pe vecina din casa cu etaj n-a mai salutat-o, ca şi cum asta ar fi putut s-o supere. Şi când se întorcea de la slujbă intra ostentativ la familia Mañara să-i salute şi să se apropie – uneori cu bomboane sau cu câte o carte – de fata care-şi omorâse cei doi logodnici.

Nu-mi amintesc prea bine de Delia, dar era delicată şi blondă, prea lentă în gesturi (eu aveam doisprezece ani, timpul şi mişcările sunt lente la vârsta aceea) şi se îmbrăca în rochii pastelate cu fusta cloş. Mario a crezut o vreme că graţia Deliei şi rochiile ei alimentau ura lumii. „O urâţi pentru că nu-i o amărâtă ca voi, ca mine”, şi nici n-a clipit când maică-sa a făcut gestul de a-l croi peste faţă cu un prosop. A urmat ruptura vădită; îl lăsau singur, îi spălau rufele de mântuială, duminicile mergeau în cartieru