Oedip la Opera Naţională

Gustul pentru grandoare

Între Oedip cu David Ohanesian, montat în 1958 de Jean Rânzescu şi acela din septembrie 2003 (reluat la deschiderea stagiunii), Opera Română a mai produs încă 5 alte versiuni. Toate – le-am văzut, le-am ascultat – aureolate de eforturi considerabile (artă, implicare managerială şi financiară). Au fost, pe rând, succese stimabile, dar insuficient iubite de un număr “semnificativ” de spectatori. Fiind vorba despre o capodoperă percepută ca atare în lume, aici, la noi ar fi de evocat popularitatea. Oedip este însă o operă singulară, muzică de secol XX, care nu intră în categoria celor uşor asimililabile. Ca în toate lucrările mari de George Enescu o muzică de extremă densitate. Ultima premieră semnată în regie şi decor de Petrika Ionescu pătrunde în cea mai simplă filozofie “estetică” a spectatorului obişnuit cu teatrul şi cu muzica prezentă în concertele simfonice: “Mi-a plăcut!”.

Proba teatrală arată bine, are anvergură, nu lasă timp nimănui să se gândească la ale sale. Decorul este impunător: un ingenios perete alb cu proeminenţe de basorelief, ca o placă masivă de marmură, crapă la vedere şi deschide perspectiva zidului arcuit care strânge cetatea Teba într-un cerc uriaş. Costume fastuoase, grele, extravagante (semnate de Cătălin Ionescu Arbore). Coloritul sumbru, viziune teatrală a Greciei antice, este sfâşiat de roşu, simboluri de sânge, de moarte; albul este profetic. Condamnare, ispăşire, iertare. Luminile proiectează cinematografic schimbări de ambianţe, lumea mişcătoare şi neliniştită. Cheltuială mare de imaginaţie, de efecte: Sfinxul adormit – oribil în decor – se trezeşte femeie cu ghiare, lupte la vedere, cântăreţi-cascadori “pe viu” (Păstorul), cranii adunate în saci, schelete rânduite în nacele suspendate peste oraşul bântuit de ciumă