"Ca să ajung aici am dat un Cielo, luat doar de un an jumate", îşi etalează Mariana, doamna Mariana, meritele care au dus la fericita uniune între fundul dumisale în formă de inimă întoarsă în jos şi un scaun nevinovat, ridat şi gri. Semnele proaspetei înscăunări stau în titlul de inspector, afişat pe biroul din cadrul Administraţiei Financiare, şi în zîmbetul ridicat înspre dispreţ la un colţ, care se confundă cu celelalte zîmbete arogante din instituţie. Cu cel al celeilalte doamne Mariana, cu cel al doamnei Marieta, cu cel al doamnei Mari, purtătoare ale aceluiaşi nume şi ale aceluiaşi destin tragic. Adică de a-şi găsi locul în lume prin şpagă şi şpaga se cere înzecit, în porţii mai mari şi mai mici, cu riscul ca în unele zile să postească numai cu cîte o cutie de bomboane şi o ceşcuţă de cafea aduse de vreun amărît care a întîrziat cu depunerea declaraţiei de venit. Dacă am putea crede că acum este momentul să deplîngem pierderea maşinii coreene despre care doamna inspector îi spunea unui apropiat de-al ei, uitînd că pereţii au urechi, ar trebui să lăsăm mila pentru desenele animate cu maidanezi şi să ascultăm mai departe. "O scot într-un an", mai adaugă, şi ştim, chiar fără să fi fost în tîrgul de maşini de la Vitan, că un Cielo ajuns la vîrsta de un an şi jumătate înseamnă în bancnote de pe alte meleaguri, să zicem, în jur de 5.000 de dolari, şi că 5.000 de dolari împărţiţi la 12 s-ar aşterne în teancuri lunare de 400 de dolari şi ceva mărunţiş mic de tot. Cu salariul de bugetar să se tot facă de venitul vreunui tînăr ambiţios care munceşte de vreo 2 ani pe rupte la o multinaţională. Dar doamnei Mariana fireşte că nu-i place la particular, unde are salariul mare, dar trebuie să muncească zi de zi ore suplimentare. Îi place la stat unde e program de creşă, cît despre salariu ştie: "nu curge, dar pică". Şi pică des. Întorcîndu-ne privirea de la fundul în f