Şaptezeci şi ceva la sută dintre români cred că statul ar trebui să se implice mai mult în viaţa lor. Să le dea. Locuri de muncă, salarii, pensii. Cam aşa sună cîteva dintre rezultatele unui recent sondaj de opinie. Ceea ce, după paisprezece ani de vorbe despre capitalism şi economie de piaţă, eventual funcţională, trebuie să recunoaştem că nu sună tocmai liniştitor. Evident, rezultatul a fost întors pe toate părţile, analizat, disecat. Un comentator de primă mînă a anunţat întoarcerea spre Marx şi Lenin, alte voci au identificat în procentul aiuritor al celor ce stau cu gîndul înţepenit spre ajutorul venit din partea statului, masa mare de leneşi care atîrnă de atîţia ani de poalele ţărişoarei frînîndu-i zborul spre lumea civilizată. Şi, desigur, interpretări vor mai fi fost, după mintea şi priceperea fiecăruia. Cineva s-a grăbit să spună că procentul celor dornici de a avea statul în tot şi-n toate era lesne de dedus dacă se însumau rapid intenţiile de vot ale filo-pesediştilor şi filo-peremiştilor. Tot ce e posibil, un calcul rapid arată că numărătoarea e, într-adevăr, pe undeva, pe acolo. În asemenea condiţii, să-mi fie iertat, dar cred că trăim ca Alice, în Ţara Minunilor. Cu şaptezeci şi ceva la sută dintre români dornici să fie perfuzaţi de stat, nu s-ar mai fi auzit în România ultimilor ani nici măcar un strănut despre capitalism şi economie de piaţă. Or, cu toate bubele noastre în cap, parcă nu-i dracu' chiar aşa de negru. Alta cred că e explicaţia controversatelor procente. I-aş spune ipocrizie, deşi în bună parte ar putea fi vorba şi de ignoranţă. Nu-mi pot închipui nici în ruptul capului că răspunsurile la întrebarea despre implicarea statului în viaţa românilor au fost sincere. Avem noi, aproape toţi, un soi de ipocrizie nativă care, cu siguranţă, s-a făcut simţită şi în faţa operatorilor respectivului sondaj. Bunăoară, n-ai să vezi în România u