Cînd citeşti în ziarele şi revistele româneşti numeroasele pamflete şi opinii produse de politicienii şi intelectualii români de-a lungul ultimilor ani, reiese imediat obsesia integrării europene, ceea ce nu înseamnă că problema este analizată cu seriozitate. Nici unul sau aproape nici unul nu pomeneşte măcar unul dintre efectele majore determinate de această integrare, pierderile imense din domeniile suveranităţii politice, economice, financiare, instituţionale şi culturale. Desigur, chiar şi înainte de integrare, pierderea suveranităţii este patentă: constrîngerile politice impuse de Washington, constrîngerile economice impuse de FMI şi Banca Mondială, Uniunea Europeană, marile bănci internaţionale. România e controlată, şi nu fanfaronadele preşedintelui Iliescu despre "măreţia" României întruchipată de cîţiva milionari în dolari vor schimba situaţia. Integrarea în Uniunea Europeană presupune însă o dependenţă mai strînsă: majoritatea legilor şi decretelor adoptate în ţară vor trebui să se conformeze regulilor instituţionale şi constituţionale formulate de cei de la Bruxelles şi de către Parlamentul european. În Franţa, la fel ca în Italia, Germania, Spania, Portugalia sau Benelux, peste 60% din legile şi decretele adoptate de parlamentele naţionale trebuie să fie în acord cu criteriile definite de UE. În sfîrşit, şi nu mai puţin important, existenţa monedei comune este semnul tangibil al unei pierderi esenţiale a suveranităţii, deoarece de-a lungul secolelor baterea monedei a fost considerată esenţa autorităţii suverane, a fi stăpîn pe monedă înseamnă să fii stăpîn pe finanţele publice ale entităţii politice. Pentru noi, europenii din UE, este din ce în ce mai evident că această suveranitate este supusă unei lente dispariţii. Şi, mai încolo, aşa va fi şi pentru români. În viitor, deciziile de la Bruxelles vor avea putere de lege în faţa legilor naţionale: