Am recitit recent, din obligaţii didactice, cartea lui Mihai Ralea din 1956 despre Cele două Franţe. M-am întrebat, ca şi altă dată, cum e posibil ca un om atît de inteligent ca Ralea să fi scris lucruri atît de false şi de stupide. Cartea a fost tradusă şi în Franţa, într-o perioadă cînd, să nu uităm, partidul comunist francez era una din principalele forţe politice ale ţării. Este ceea ce îi permite de altfel lui Ralea să-şi exprime ataşamentul şi iubirea faţă de Franţa "progresistă" opusă, fireşte, Franţei "reacţionare". Aceasta este şi teza cărţii, de un penibil schematism. Ralea foloseşte, pentru consideraţiile cu caracter general, celebrul eseu al lui Curtius din 1935, din care citează copios. Mai departe, referinţele principale sînt Marx, Engels, Lenin, Stalin (în 1956 nu era încă, în România, scos din bibliografii), istoricul sovietic A. Lublinskaia (?) şi apoi ideologii francezi comunişti ai momentului, R. Garaudy, G. Politzer, A. Soboul etc., nume (cu excepţia lui Garaudy, cunoscut astăzi pentru cu totul alte motive) complet uitate. Un mare număr de inepţii sînt debitate de-a lungul a 400 de pagini, pentru a demonstra (surpriză!) că toţi cei care proclamă declinul Franţei ca mare putere se înşeală, întrucît forţele progresiste vor învinge în confruntarea lor cu forţele reacţionare, aflate acum în slujba imperialismului american. Ţine de misterul insondabil al fiinţei umane această perfectă adaptare la limbajul de lemn şi la gîndirea călăuzită de marxism-leninism după ce, cu douăzeci de ani înainte, Ralea scrisese subtil şi dezinvolt despre Proust, Valéry şi Morand. Dar, ca în atîtea alte cazuri, cel ce se pliază presiunii ideologice nu se mulţumeşte să facă dovada capacităţii sale de adaptare; el vrea să arate că poate mai mult, că descoperă zăcăminte de gîndire progresistă acolo unde alţi exploratori, deşi beneficiind de luminile învăţăturii marxist