* Andrei Pleşu, Despre îngeri, Editura Humanitas, 2003. Angelologia a fost, cîndva, o respectabilă ramură a teologiei. O specialitate de frontieră, înrudită cu discursul eshatologic şi apocaliptic. În istoria dogmelor, ierarhiile cereşti i-au pasionat mai ales pe autorii de teologumene, adică pe marginalii care îşi asumă riscul de a sonda teritorii parţial virgine, încă necolonizate instituţional. Lor li s-au devotat personalităţile gnostice, inclasabilii, amatorii de apocrife şi revoltaţii anti-sistem. Evident, Ortodoxia creştină (din ambele emisfere) a căutat să disciplineze toate aceste elanuri suspecte. În arcul dintre cappadocieni şi magiştrii scolasticii, prin contribuţia cîte unui Doctor angelicus sive seraficus, s-a cristalizat, pînă la urmă, o doctrină canonică. Un set de axiome, completat printr-un front de răspunsuri colaterale. Mai tîrziu, în euforia neopăgînă a Renaşterii şi a romantismului european, îngerii s-au întors "la lucru", fie pentru a celebra substratul politeist al unor societăţi incomplet evanghelizate, fie pentru a "vesti" tenebroasa eră a naţionalismelor mesianice şi a individualismului prometeic. Nici catolicismul tridentin, nici pietismul contraofensiv al erei industriale (de la Chateaubriand, pînă la iconografia demianescă a revistei Gândirea) nu au reuşit să le redea îngerilor formidabila demnitate de care se bucuraseră, la Bizanţ şi la Roma, în primul mileniu creştin. Iar în secolul XX - prin Thomas Mann, Bulgakov, Denis de Rougemont, C.S. Lewis şi atîţia alţii - elitele occidentale au cochetat de preferinţă cu diavolii metafizicieni, burleşti sau pur şi simplu anonimi. Îngerii ceilalţi - strategii armatelor cereşti, arhanghelii războiului invizibil sau ai Buneivestiri salvatoare - au fost degradaţi la condiţia de "îngeraşi" infantili sau de siluete funerare Art Deco. Deşi pare să fie o temă înscrisă în topul postmodernităţii,