Acum cîţiva ani, un amic a venit din străinătate cu o revistă scoasă de un român stabilit în Statele Unite, intitulată chiar aşa: Burlacu are dreptate!. Pe cel care făcea această publicaţie îl chema - aţi ghicit - Burlacu. Revista era plină de texte belicoase scrise de acest domn sau de preluări din gîndirea marilor figuri legionare. Pe prima pagină, imediat sub logo-ul revistei, se afla o poză mare care-l arăta tuturor pe Burlacu. Era un tip cam pe la vreo 35-40 de ani, îmbrăcat în piele neagră din cap pînă-n picioare, cu nişte ochelari de soare negri pe nas şi cu o mitralieră de toată frumuseţea în mînă. Avea, desigur, şi gulerul ridicat. La prima vedere, era aşa de dur şi de fioros, încît nici prin cap nu ţi-ar fi trecut să nu-i dai dreptate. Dacă te uitai mai bine la el, însă, vedeai că fiorosul Burlacu avea o perfectă faţă de funcţionăraş paşnic, cu cheliuţă şi burtică. Cu siguranţă că omul, după ce îndura cele opt ore la serviciu frecuşurile şefului, venea seara acasă, se îmbrăca în dur şi se admira, cu mitraliera în mînă, în faţa oglinzii. Şi, ca să ştie şi ceilalţi conaţionali ai lui cine-i el de fapt, mai scotea şi o revistă, în care-şi dădea singur dreptate. Cînd am văzut monologul Mihaelei Rădulescu de la emisiunea sa, Gala , în care chipurile îl desfiinţa pe Costi Rogozanu, mi-am adus brusc aminte de Burlacu şi de revista lui. Ca şi-n cazul băiatului de peste Ocean cu ochelari negri şi cu gulerul ridicat, demonstraţia de forţă a divei de la Bucureşti era de tot hazul. Adică ea nu foloseşte, atunci cînd se referă la cronicarii TV, cuvîntul "handicapaţi" în sens peiorativ. E adevărat, şi o repetă, cronicarii TV (grimasă de dispreţ) sînt cei mai leneşi şi fac cea mai simplă muncă dintr-o redacţie:

stau şi se uită la televizor - prin urmare, o asemenea treabă poate fi făcută chiar şi de un handicapat. Dar nu, nici gînd să considere că handicapaţii