Integrarea europeană este, în multe privinţe, o nebuloasă. Am bănuiala că, pentru mulţi, ea înseamnă "să fie şi la noi ca la ei" (numai, puşchea pe limbă, să nu iasă invers!). Ceea ce nu e, de fapt, chiar departe de adevăr. Că, în general, la noi nu e ca la ei ştie toată lumea. Se ştie, însă, mai puţin că, în cel puţin un domeniu, sper să nu fie singurul, la noi e, deja, cam ca la ei. E vorba de cercetarea ştiinţifică. Aici, cel puţin în matematică, dar nu am de ce să cred că nu la fel stau lucrurile în alte ştiinţe fundamentale, sîntem, efectiv, sincroni: avem cam aceleaşi preocupări, aceleaşi teme de cercetare, aproape aceleaşi surse de finanţare (ale lor, desigur), citim (cînd le avem) aceleaşi cărţi şi reviste, publicăm în aceleaşi limbi de circulaţie şi, cu excepţiile de rigoare, în aceleaşi jurnale. Comunitatea ştiinţifică ne apreciază cu exact aceleaşi unităţi de măsură ca şi pe ei. Am călătorit în ultimii zece ani destul de mult în Europa, am lucrat în mari universităţi şi institute şi niciodată nu m-am simţit privit altfel decît ca un cercetător (sînt matematician). Nu am simţit vreodată că se aşteaptă de la mine să mă conformez unei scheme prestabilite, să ilustrez o paradigmă, să mă comport ca un exponent al Estului, să-mi exhib rănile lăsate de cei cincizeci de ani de comunism, să fiu, în general, altceva decît sînt. Nu am trecut, din fericire, prin penibilele situaţii descrise de Mircea Cărtărescu. Întotdeauna am colaborat firesc cu colegii europeni, am avut proiecte comune, am făcut cercetare împreună şi am publicat împreună. Diferenţele dintre noi şi ei există, desigur, dar sînt normale (acelaşi tip de diferenţe există şi în interiorul UE) şi nu sînt întotdeauna cu acelaşi semn, ţin de nivelul şi de calitatea finanţării, de condiţiile de lucru din universităţi şi laboratoare, de mentalitate şi de calitatea cercetătorilor. Toate tarele, multe, d