Suveranitatea este un mit. Oricît de tranşant sună această afirmaţie, în condiţiile contemporane ale mondializării, acesta este un fapt. Nostalgicii teoriei realiste, care pun la baza relaţiilor internaţionale exclusiv statul (motiv pentru care astăzi nu i-aş numi tocmai realişti), se agaţă de conceptul de suveranitate juridică, neglijînd faptul că se poate vorbi de suveranitate numai dacă condiţiile politice, economice şi militare o permit. Degeaba se invocă principiul egalităţii în drepturi a statelor în relaţiile internaţionale (formulat încă din secolul XIII), din moment ce, făcînd un efort spre sinceritate, observăm că întregi ramuri ale economiei se bazează pe subvenţii externe, iar donorii şi creditorii României sînt printre ultimele speranţe ale guvernanţilor şi poate ale noastre, ale tuturor. La o primă privire, acesta ar părea un punct de vedere cinic. Nu voi încerca să neg nuanţa cinică a rîndurilor de mai sus, atîta timp cît acestea redau un adevăr probat de comportamentul politic de zi cu zi. Suveranitatea este un concept care rămîne un subiect sensibil la noi, cu toate că de curînd Guvernul PSD a reuşit să cuprindă, fără prea multe bătăi de cap date de consultările democratice, o serie de articole în Constituţie care să permită un transfer voluntar de competenţe politice Uniunii Europene în orizontul anului 2007. Această chestiune a suveraninăţii, care, în fond, astăzi pare că ar ţine mai mult de orgoliul naţional, are în continuare un potenţial polemic şi trebuie să ne aşteptăm să devină temă electorală a unor partide ceva mai extremiste. Ironia vine din faptul că majoritatea concetăţenilor noştri îşi manifestă necondiţionat încrederea în instituţiile (democratice) europene mai mult chiar decît cetăţenii Uniunii înşişi. În acelaşi timp, îşi manifestă lipsa de încredere în instituţiile democratice autohtone. Explicaţia, o ştim cu toţii, nu-i aşa?