Oricît ar suna de ciudat, am impresia că pe măsură ce se apropie alegerile şi circul politic se încinge, despărţirea românului de rînd de politică e tot mai aproape de ireconciliabil. Toate sondajele de opinie confirmă ceea ce oricare dintre noi poate spune în temeiul propriei experienţe sociale: românii au o părere cît se poate de proastă despre politică. Încrederea în instituţiile politice majore (Parlament şi Guvern) s-a cronicizat la cote scăzute (dar ne-am obişnuit cu asta, aşa că mergem mai departe ca şi cînd nu e nici o problemă), iar partidele politice sînt privite, al rîndul lor, cu suspiciune. Oamenii politici au un chip public real hidos, un fel de tîlhari hămesiţi dresaţi în minciuna spilcuită şi vorba goală, în totala contradicţie cu ceea ce maşina lor de propagandă vrea să producă sau cu oglinda mincinoasă pe care ipocrizia ori slugărnicia unora le-o pune în faţă, drept feedback. Politica, pe malul Dîmboviţei, e departe de a fi înţeleasă ca "acţiune în scopul realizării binelui comun", cum zic filozofii. Succesul nebun al celebrelor talk-shows-uri politice, care abundă agresiv în programele noastre TV, nu înseamnă că există o simpatie publică pentru politică şi politicieni. Lumea se uită la aceste emisiuni cu pasiunea cu care urmăreşti o luptă între animale ciudate, se uită să-i vadă pe mai marii zilei cum se fac de rîs, se uită ca să rîdă sau se uită ca să treacă vremea. Una e te uiţi la un talk-show ca şi cum ai citi un tabloid şi alta e să te uiţi la un talk-show ca şi cum ai citi The New York Times - iar noi ne uităm la talk-show-uri mai degrabă minaţi de tipul de curiozitate care ne îndeamnă să aflăm ce mai e nou pe sub fustele Bucureştiului sau prin căsniciile altora, decît de grijă de treburile ţării. Politica, la noi, e fie circ, fie bună acoperire pentru hoţie - cam aşa s-ar sintetiza opinia străzii. În orice caz, politica e o vorbă goa