Dragă prietene, După cum ştii, astă-vară am petrecut din nou cîteva săptămîni în Ungaria. Mă bucur că am putut sta din nou de vorbă. În acelaşi timp, am rămas cu o senzaţie de gol şi cu un fel de nelinişte. Mă gîndesc la viitorul nostru comun şi de aceea îţi scriu această scrisoare. Cînd ne-am angajat în schimbarea regimului, în zona noastră domneau euforia, puritatea morală, lumina credinţei ideale şi a adevărurilor fundamentale, încrederea că vom avea un viitor mai bun. Şi cartea ta despre 1989 purta titlul: Ce an! La noi, Adam Michnik scria: "Preşedintele-i al vostru, primul ministru e al nostru", pentru ca apoi să laude în gura mare acest compromis. În acelaşi timp, fapt e că abia cîteva luni mai tîrziu, cînd, în cadrul aşa-numitei "lupte la vîrf", Lech Walesa s-a decis pentru "accelerare" şi dobîndirea fotoliului prezidenţial, s-a stricat atmosfera şi ceva s-a frînt. La fel ca la voi, în perioada faimoasei "blocade a taximetriştilor" de la sfîrşitul lui octombrie 1990. Dacă mă uit acum la ţările noastre văd multe energii pozitive. Într-adevăr, am ajuns departe. Am lăsat în urmă cenuşiul uniformităţii (voi aţi făcut asta deja în timpul lui Kádár), ne-am nuanţat, avem culori, iniţiative particulare de pe urma cărora se îmbunătăţeşte calitatea vieţii, viaţă socială activă. Mîncăm mai bine, avem parte de concedii mai relaxante, ne putem ocupa de noi înşine şi ne putem modela propria soartă. Şi totuşi, la atîţia ani după schimbarea de regim şi după atîţia ani de schimbări, în vremea din urmă ne vine tot mai des pe buze întrebarea: unde a pierit vraja? Unde ne-am rătăcit şi ce n-am făcut bine că acum, în pragul unei noi schimbări istorice, în ajunul asocierii la Uniunea Europeană, nu există la noi nici urmă de elevaţie? Oare ne-am afundat în utopie doar atunci cînd am început să construim noul regim sau mai trăim în ea şi azi? Marea Speranţă a devenit Marea De