În urmă cu o săptămînă preşedintele ţării s-a întîlnit undeva cu cîţiva zeloşi care i-au strigat, în ropote de aplauze iscate în plină uliţă, ceva de felul "să ne stăpîniţi cu sănătate". Văzînd scena, mi-a năvălit în minte ideea că ţara noastră aparţine politic, mintal şi atitudinal, vîrstei a treia. Să ne înţelegem, sluguţele acelea de pe trotuar care se doreau perpetuu stăpînite nu erau neapărat bătrîni biologic. Erau altfel îmbătrîniţi. Despre bătrîneţea asta aş spune cîteva cuvinte. Despre această scleroză a instinctului libertăţii, despre reumatismele care macină optimismul naţional necesar propăşirii, despre hemoroizii birocraţiei posacilor şi importanţilor funcţionari de stat. Vîrsta a treia a spiritului naţional o găsim egal distribuită la toţi reprezentanţii ei, fie tineri, fie maturi, fie moşnegi. Vîrsta a treia a spiritului, aşa cum o definesc eu, este numele dorinţei ascunse de a scoate la vînzare starea de a fi liber cu care ne-a procopsit revoluţia. Sîntem încă stăpîniţi de un fel de a gîndi pe care-l puteţi dibui printre grupurile practicanţilor acestei reverii prin parcuri, prin scuarurile urbane. Acolo se păstrează vie, identitar şi istoric, mentalitatea celor care visează la o lume asemenea unui azil de bătrîni. O simptomatologie a acestei patologii o puteţi găsi în formula, devenită best-seller reflexiv cu deschideri naţionale, "ce folos de libertate, atunci cînd n-ai ce pune pe masă". Adăugaţi la asta varianta, intensificată emoţional prin sintagma "în prag de sărbători", presăraţi totul cu ceva colinde pe muzica obligatorie a lui Hruşcă şi aveţi toată simptomatologia. Să ne înţelegem, nu susţin că e bine să nu ai ce pune pe masă în prag de sărbători în vreme ce îţi susură rapsodul la ureche, nu asta e problema, ci alta care e în legătură directă cu diagnosticul nostru. De ce anume, întreb, lipsurile să fie ele în raport de opoziţie ireconc