* Ioan Es. Pop, Petrecere de pietoni, postfaţă de Dan C. Mihăilescu, Editura Paralela 45, colecţia "Biblioteca românească" (coordonator Gh. Crăciun), 2003. Într-un interviu memorabil publicat de Svetlana Cârstean, prin 2002, în Observator cultural, Ioan Es. Pop spunea: "M-aş gîndi la o nouă carte numai în măsura în care aş reuşi să găsesc un sunet particular..., unul care să împrospăteze discursul meu de pînă acum". Cine nu speră, chiar de la prima carte şi cu atît mai mult la a şasea, că va descoperi un nou filon, că nu se va repeta, că va fi viu şi interesant? Că va rămîne, cu alte cuvinte, în actualitatea evoluţiei sale interioare şi în prezentul eteroclit al ipocriţilor săi lectori? Că nu se va plictisi de sine şi nu-şi va dezamăgi publicul? Pare un truism, dar e unul dintre adevărurile fundamentale ale scrisului autentic. Iar la Ioan Es. Pop, unul dintre cei mai adevăraţi poeţi din cîţi am citit vreodată, acest sunet nou, uneori încercat diapazonic în volume anterioare, se face auzit cu fiecare nouă carte. Chiar dacă lumea din Ieudul fără ieşire, locatarii din Olteţului 15, bovaricul "Porcec sînt eu", păianjenul cu cruce, "zona grea" cu Zoli, Hans, Mitru, Elvira şi Gore, ucisul în efigie Mircea Zubaşcu revin sub diverse forme, universul Petrecerii cu pietoni este altul. Pe Dan C. Mihăilescu, în plastica sa postfaţă, acest univers îl "sperie prin cangrenarea vechilor zone de vitalism ipostaziant", unde sufletul răvăşit a devenit "un suflet apostat", iar "scrîşnetul existenţial" de pe vremuri "s-a stins în imaginile unei ruralităţi maladive, s-a alterat irecuperabil, ori s-a ascuns îndărătul paradoxurilor". Totuşi, în această carte "qui se mord la queue", sugerînd din titlu două lecturi paralele şi complementare, există mai degrabă o uscare în cuptor a substanţei poetice (ca la vasele de lut), decît o cangrenare a ei. "Poetul blestemat", îndrăgostit de Baud