Fie şi după trecerea acelui An al Calului la chinezi, fie şi în plin An al Cîinelui tot acolo, la ei, nu am voie de la Cel-de-Sus-din-rafturi-de-cărţi să nu transcriu această pagină citită recent - tot ce am citit mai zguduitor în 2003, dacă e voie să te exprimi astfel, azi, la 2003 ani după naşterea lui Christos: pagina 122 din "Groapa de fundaţie", capodopera cu care se deschide Moscova cea fericită şi alte nuvele, cartea lui Andrei Platonov, tradusă şi prefaţată excelent de Emil Iordache, la Editura Polirom. Sîntem prin anii 1930, în Uniunea Sovietică, pe vremea colectivizării agriculturii - nu înţeleg să explic mai mult, lăsînd liniştit o oarecare vinovăţie celor care nu ştiu nimic despre catastrofa istorică a "deschiaburirii" staliniste:

"Caii rămaşi necolectivizaţi dormeau trişti în stănoage, legaţi cu nădejde de ele, ca să nu cadă niciodată, pentru că unii cai stăteau de-acum morţi în picioare; în aşteptarea colhozului, ţăranii nedeficitari îşi ţineau caii fără mîncare, ca să se colectivizeze numai cu trupul şi să nu-şi tragă şi caii în amărăciunea lor. - Mai trăieşti, maica noastră, cea care ne-ai hrănit atîta vreme? Iapa picotea în stănoagă, cu capul ei simţitor aplecat pe vecie în pămînt: un ochi îl avea de-abia deschis, pentru celălalt nu-i ajunseseră puterile şi ochiul rămăsese să privească în beznă. Grajdul îngheţase fără răsuflarea calului, ninsoarea cernea înăuntru, se aşeza pe capul iepei şi nu se topea. Gospodarul stinse chibritul, îmbrăţişă gîtul calului şi rămase să stea orfan, adulmecînd din amintire sudoarea iepei, ca la arat. - Vasăzică, ai murit? Nu-i nimic, îndată dau şi eu ortul popii şi o să avem pace. Fără să-l vadă pe om, un cîine intră în grajd şi adulmecă piciorul din spate al calului. Apoi mîrîi, îşi înfipse colţii în carne şi rupse o bucată. Ambii ochi ai calului se albiră în întuneric, acesta se uită cu amîndoi ochii îndăr