După alegerea la Academie, multe însemnări privesc reuniunile de la Quai Conti, legate de primirea de noi membri precum şi de redactarea Dicţionarului, misiune care, se ştie, le-a fost atribuită academicienilor de către Richelieu încă de la înfiinţare, din 1635. "Cînd Dicţionarul Academiei va ajunge la cuvîntul Virtute, voi fi părăsit această lume", notează Morand; şi adaugă, sec, că în noiembrie 1971 ajunseseră (ceea ce pentru el, libertinul, era, bineînţeles, o coincidenţă amuzantă) la cuvîntul "cul". Amănunte interesante avem despre intrarea lui Eugen Ionescu la Academie. În ianuarie 1970, unul din academicieni, istoricul de artă René Huyghe, anunţă că Ionescu şi-ar fi retras candidatura. Morand îi telefonează imediat dramaturgului care recunoaşte că, într-adevăr, se simte îngrozitor de intimidat şi că intenţiona să trimită o scrisoare de renunţare. Mai mulţi dintre "nemuritori", pe de altă parte, se tem că autorul Cîntăreţei chele, odată ales, va ridiculiza Academia şi se va ţine de farse. Morand devine susţinătorul lui cel mai fervent, îl consideră un copil mare, dezarmat, stîngaci, agresiv mai ales faţă de el însuşi, într-un fel de furie autodestructivă. În ziua scrutinului, Morand îl aduce realmente "pe sus" pe bătrînul Henri Massis, care abia se mai ţine pe picioare şi nici măcar nu prea ştie despre ce este vorba: ce contează, fiecare vot e important, Ionescu iese din primul tur în ciuda campaniei ostile duse de Maurice Druon şi Joseph Kessel. Morand înregistrează, încîntat, figura complet inexpresivă a lui Ionescu la aflarea rezultatului, precum şi faptul că nu-i adresează nici un cuvînt de mulţumire lui Jacques Chastenet, celălalt mare susţinător al lui: "Îmi place mult această totală absenţă de politeţe convenţională". Pe cît de simpatic îi e Ionescu, acest "clovn metafizic", pe atît de mult o detestă pe Marta Bibescu. Primeşte de la ea, în martie