"Tati, cînd vii?" Îi spun că în seara asta voi ajunge mai devreme acasă, deşi e foarte clar că mint şi cîteodată chiar am impresia că-şi dă seama şi că ar vrea să-mi spună asta. N-are însă decît trei ani şi, probabil, încă o vreme o să-i fie destul de greu să-şi dea seamă că nu-i spun adevărul. De fapt, şi dacă aş vrea să i-l spun şi tot n-aş putea: ce dracu', mai ştie vreunul dintre noi cînd îşi încheie ziua de muncă?! Un prieten, coleg de redacţie, se văita într-o zi că de şase luni nu şi-a văzut copilul decît dormind. Lucrează şi în week-end pentru că vrea să scape de chirie şi nu-i ajung banii pentru un apartament. În parc, într-o duminică, am legat o conversaţie cu mama unui puşti şi am aflat că soţul ei e plecat de patru ani în Italia la muncă şi nu vine acasă de teamă că n-o să mai poată să se întoarcă acolo. Respectivul nici măcar n-apucase să-şi vadă copilul, pentru că prinsese un moment prielnic s-o şteargă din ţară exact cu trei zile înainte ca ea să nască. Aşa că de patru ani el îi trimitea bani, haine şi cadouri, iar ea fotografii şi casete filmate cu cel mic. Şi e doar un exemplu pentru că în orice parc poţi întîlni mii de poveşti asemănătoare. Toate bunicile, bunicii ori bonele care plimbă de mînă sau în cărucioare ţîncii cartierelor au de spus poveşti asemănătoare. Despre părinţi-oameni de afaceri care muncesc cîte douăsprezece-optsprezece ore pe zi pentru ca "ăla mic să nu ducă lipsă de nimic". Despre părinţi-şomeri alergînd năuci dintr-un loc în altul, căutînd disperaţi ceva de muncă. Sau, pur şi simplu, despre părinţi-lipsă din diverse motive. În oricare dintre situaţiile de mai sus vorbim despre o specie aparte de orfani. Sînt orfanii din economia de piaţă, copiii orfani ai capitalismului românesc şi probabil că aşa stau lucrurile şi pe aiurea. Aceşti copii au părinţi, dar, de fapt, în cele mai fericite dintre cazuri ajung să se bucure de