Rare sînt cărţile care au darul să ne ţintuiască locului (şi timpului), pînă la deplina lor "consumare". Deşi actul voluntar al lecturii poate crea impresia unei "posesii", noi sîntem, în acest caz, cei cu adevărat "posedaţi". Prinşi (de bună voie) în mrejele unui discurs aparent familiar, purtat exegetic "la vale" de apa presupus "lină" a tramei sale, ne trezim deodată, amuţiţi, în faţa unui semeţ "dincolo" tematic, din care discursul însuşi pare să (sur)vină cumva, în cascadă. Sînt cărţi pe care le porţi mereu cu (în) tine tocmai pentru că ele te transportă în propria lor posibilitate verticală, infinită. Resimţim adesea dorinţa (de nu chiar sentimentul) de a le fi scris noi înşine tocmai pentru că scriitura lor - liberă, prin excelenţă, "impersonală" aproape -, pare să curgă "de la sine". Aderenţa noastră imediată la ele coincide, de aceea, cu o experienţă paradoxală: cea a proximităţii "departelui". Tot ceea ce se vădea a fi iniţial banal de "aproape" - notorietatea unei teme uşor bavarde, precum cea a îngerilor de pildă - poate bascula în abisul fără de fund(ament) al unei tăcerii "vorbitoare". Şi invers, tot ceea ce ne chema cîndva surd, de "undeva" de foarte departe - intangibilul transcendent, dimpreună cu urmele sale (mai mult sau mai puţin) "transcendentale" - îşi găseşte sălaşul în noi, mai aproape decît noi înşine. Lectura cărţilor de excepţie relevă de o veritabilă "arcană" pentru că, sub aparenţa blîndă, "pîlpîitoare" a fenomenului, se între-vede - mereu la pîndă - noumenul. Andrei Pleşu este maestrul de necontestat al unor atari paradoxale strategii (nu doar discursive!), un pedagog înnăscut al răsturnărilor teoretice "bine temperate", un "casnic" al stuporilor intelectuale, un entuziast al locurilor comune. Şi asta nu pentru că ar urmări, cu tot dinadinsul, succesul - mult prea facil pentru anvergura lui intelectuală - propriu unor efecte retor